Enciclopedia Naturii

Albina-meliferă este o specie de insecte din familia apide, ordinul himenoptere. Albinele sunt unele dintre cele mai interesante insecte sociale. Patria lor se consideră pădurile foioase din regiunile temperate și subtropicale ale Euroasiei. Omul, însă, le-a răspândit până la Extremul Nord. În natură albinele sălbatice trăiesc în scorburi, în crăpăturile stâncilor. Din cuiburile lor scoteau mierea pe timpuri vânătorii-prisăcari. Mai târziu oamenii au început să facă pentru albine niște buduroaie artificiale (stupi primitivi) pe care îi țineau aproape de casă. Așa s-a început domesticirea albinelor și apicultura primitivă.
 După ce apicultorul rus P. I. Procopovici a inventat în anul 1814 stupul cu rame, începe să se dezvolte apicultura rațională.

 O familie de albine e compusă din matcă (regină), albine lucrătoare și trântori. Fiecare își are funcțiile sale.

 Matca depune primăvara și vara câte 1,5 - 2,5 mii de ouă pe zi. Din ele se vor dezvolta (în dependență de dimensiunile celulelor fagurelui și de hrana pe care o primesc larvele) mătci, albine lucrătoare sau trântori.

 Albinele lucrătoare (60 - 100 mii) au multe griji. Ele construiesc faguri din ceara secretată de niște glande specială ale (cerifere) situate pe așa-numitele oglinzi ceriferice de pe abdomen. Ele culeg nectarul florilor (prelucrându-l în miere) și polenul, pe care-l amestecă cu miere formând păstura, apără stupii și mențin în el o temperatură constantă. Din niște glande speciale albinele secretă lăptișor de matcă cu care hrănesc în permanență matca și primele 3 zile larvele.

 Trântorii sunt masculi care trăiesc în familia de albine numai vara, când se împerechează cu matca. Spre sfârșitul verii, când familia de albine face rezerve de miere pentru creșterea puietului și pentru iernat, trântorii sunt izgoniți din stup.

 Albinele lucrătoare iernează împreună cu matca, formând un ghem. În timpul iernii ele consumă rezervele de miere acumulate vara. De la albine se obține miere care este un produs alimentar deosebit de valoros, ceară, propolis, lăptișor de matcă, venin. Din propolis, lăptișor și venin se obțin preparate medicamentoase.

 Albinele sunt principalii polenizatori ai plantelor cu flori. Anume de albine depinde în mare măsură recolta culturilor agricole. De exemplu, în republica noastră ele sporesc recolta de răsărită cu 3 - 9 c/ha, cea de semințe de lucernă - cu 2 - 3 c/ha.

 Se cunosc mai multe rase de albine-melifere. În fosta Uniune Sovietică cele mai răspândite erau albina-sură-caucaziană-de-munte, albina-rusă-de-pădure, albina-galbenă-italiană ș. a. În Republica Moldova sunt albina-sură-caucaziană-de-munte, albina-carpatică și mai puțin albina-craină.

 Care este ”limbajul albinelor”, cum se înțeleg ele încotro să zboare, ce să adune ? Orice prisăcar știe că albinele reîntoarse în stup se rotesc, executând un anumit ”dans”. Acesta este un mod de semnalizare al albinelor și el a fost explicat în anul 1942 de fiziologul german K. Friș. De exemplu, prin ritmul mișcărilor specifice albinele cercetașe sosite le comunică celorlalte albine lucrătoare la ce distanță se află florile cu nectar, iar prin direcția dansului lor față de verticală, ele le comunică în ce direcție se află sursa de hrană în raport cu Soarele. În zilele fără soare, albinele cercetașe înseamnă această cale eliminând substanțe cu miros specific.

 În fosta Uniune Sovietică biologia albinelor-melifere, tehnologia industrială aplicată în apicultură a fost studiată de Institutul de cercetări științifice în domeniul apiculturii din orașul Râbnoe (regiunea Reazan).
 Locul unde se întrețin stupii se numește prisacă. După destinație există prisăci de miere-marfă, experimental-didactice, de polenizare, complexe ș. a. După numărul de stupi și după cantitatea de miere produsă, fosta Uniune Sovietică ocupa primul loc în lume. După numărul familiilor de albine la 1 km² primul loc în fosta Uniune Sovietică îl ocupa regiunea Basarabia (8 familii la 1 km², 1985). În sovhozurile apicole numărul de familii ajungea la 3 - 4 mii.

Aclimatizarea este procesul de adaptare a plantelor și animalelor la condiții noi de viață, survenite odată cu mutarea lor în regiuni, unde mai înainte n-au existat. În cazul când se taie pădurile, se irigă deșerturile, se seacă bălțile ș. a., animalele din aceste zone sunt silite să migreze sau să se adapteze la condiții noi. Fenomenul de restabilire a unei specii de plantă sau de animal într-o regiune în care ea a fost exterminată se numește reaclimatizare.

 Din cele mai vechi timpuri omul, migrând dintr-un loc în altul, a luat cu sine atât semințe de plante comestibile, cât și animale domestice. Firește, nomazii nu erau preocupați de faptul dacă noile condiții se potrivesc sau nu pentru dezvoltarea normală a plantelor și animalelor aduse. Pur și simplu, cele care nu puteau să se adapteze la noile condiții de viață piereau, rămânând doar cele mai rezistente. Acestea au fost primele cazuri de aclimatizare.

Brad-caucazian

 Mult timp acest proces a avut un caracter spontan. Acumularea cunoștințelor biologice a contribuit la tratarea științifică a problemelor aclimatizării animalelor și plantelor. Cercetări în acest domeniu au efectuat în Germania - A. Humbolt, în Anglia - C. Darwin, în Rusia - K. F. Rulie, A. P. Bogdanov. În fosta Uniune Sovietică cu aclimatizarea plantelor s-au ocupat N. I. Vavilov și I. V. Miciurin, cu aclimatizarea animalelor domestice - M. F. Ivanov, a animalelor de vânătoare - B. M. Jitcov și P. A. Manteifel.

 Aclimatizarea plantelor e un fenomen foarte răspândit. Multe dintre plantele ce le cunoașteți sunt de origine străină. De exemplu, salcâmul-alb, păpușoiul, fasolea, cartoful, roșiile, bostanul, tutunul au fost aduse din America.

 Aclimatizarea plantelor se face pe larg și în prezent. Bunăoară, pentru aclimatizarea culturilor fructifere în regiunile nordice se creează soiuri noi miniaturale sau târâtoare, se obțin hibrizi de plante de cultură prin încrucișarea lor cu specii rezistente din flora spontană. În țara noastră lucrările de aclimatizare sunt desfășurate la grădinile botanice, în pepinierele de introducție, la stațiile experimentale speciale. Ele au drept scop îmbogățirea asortimentului de plante folositoare. Pe litoralul caucazian al Mării Negre au fost aclimatizate citrice, feijoa, eucaliptul, bambusul, hurma-japoneză, palmieri. Pe sute de hectare s-au răspândit spre nord caisul, cireșul, vița-de-vie. În Republica Moldova au fost aclimatizate peste o sută de specii de plante - bradul-caucazian, pinul-negru, chiparosul-de-baltă, bujorul-lemnos, trâmbița ș. a.

Trâmbiță (liană lemnoasă înflorită).

 Se cunosc și numeroase exemple de aclimatizare spontană a animalelor. De exemplu, în S.U.A. din alte țări, în special din Europa, au pătruns și s-au răspândit peste 180 specii de dăunători (musca-de-Hesa, viermele-merelor, molia-păpușoiului ș. a.), iar  din America în Europa au fost aduse gândacul-de-Colorado, filoxera-de-vie.

 În America, Noua Zeelandă, Africa de Sud multe păsări și mamifere au fost aduse de coloniști special ca sub geamuri să le cânte aceleași păsări ca în depărtata lor patrie. Adesea animalele aduse se înmulțeau într-o așa măsură, încât oprimau sau chiar nimiceau animalele autohtone.

 În țara noastră se acordă o mare atenție aclimatizării unor valoroase animale de vânat aduse din alte țări: animale de blană, copitate, păsări. În anii Uniunii Sovietice în țara noastră au fost aclimatizate 32 specii de mamifere, printre care ondatra (rozător nord-american, adus în anul 1928), nurca-americană sau vizonul.

Tulipifer (în stadiul de fructificare).

 Aclimatizarea unor animale n-a fost întotdeauna reușită. De exemplu, veverița aclimatizată în pădurile din munții Crimeii, din cauza climei calde în primul rând și-a ”pierdut” puful și colorația, în al doilea rând, s-a înmulțit într-un număr atât de mare, încât consumând aproape toate semințele de arbori și arbuști, dăunează livezile și plantațiile de viță-de-vie.

Bujor-lemnos (înflorit)

 Multe din animalele de vânătoare valoroase au fost reaclimatizate - reintroduse în locurile unde cândva au fost exterminate. De exemplu, în anul 1920 castorul era stârpit aproape cu totul; în țară existau circa 1000 de castori. În prezent el este larg răspândit în toate regiunile din partea Europeană a fostei Uniuni Sovietice și din Siberia de Vest.

 Pe cea mai mare parte a arealului său de odinioară a fost reaclimatizat samurul. Se refac arealele cerbului-nobil, zimbrului și ale altor animale valoroase.

 Baza științifică a aclimatizării animalelor terestre și acvatice în Republica Moldova a fost pusă de G. A. Uspenschii, M. F. Iaroșenco, I. I. Dediu, I. F. Cubrac. Aici a fost reaclimatizat cu succes cerbul-nobil, care fusese nimicit pe la sfârșitul secolului trecut și aclimatizate cerbul-pătat, ondatra, fazanul și multe nevertebrate (crustacee, amfipode, mizide, cumacee, insecte).

 Se realizează pe larg și aclimatizarea peștilor. Pentru combaterea țânțarului-malaric din bazinele de apă din Transcaucazia, Ucraina și  Asia Mijlocie în anul 1925 a fost aduc din America peștișorul vivipar gambuzia, care se hrănește cu larvele acestor țânțari. Renumitul păstrăv-de-Savan s-a adaptat bine în lacul Issyk-Kul din Kirghizia, crapul - în lacul Balkhash, chefalul - în Marea Caspică. Sunt aclimatizați în diferite bazine peleadul, coregonul ș. a.; inclusiv și în republica noastră - peștii din Extremul Orient: amurul-alb și crapul chinezesc (tolstolobicul); ei au carnea gustoasă și, consumând plantele acvatice, protejează bazinele acvatice de acoperirea cu vegetație.

Construcția și utilajul unui acvariu

E o plăcere să urmărești cu privirea peștișorii multicolori, ce înoată printre plante în acvariu (de la cuvântul latin aqua - apă). Iluminat de un bec electric acvariul vă poate împodobi odaia, sala de clasă sau cabinetul de biologie. Există trei tipuri de acvarii: decorative, pentru înmulțire și pentru creșterea peștilor.

 Cele mai răspândite sunt acvariile dreptunghiulare cu pereții de sticlă și cu o carcasă metalică; unii, însă, preferă acvariile din sticlă organică. Înainte de a cumpăra ori de a construi un acvariu alegeți locul unde-l veți plasa, pentru că de aceasta vor depinde dimensiunile lui.

 Mulți consideră, că cel mai potrivit loc pentru acvariu este pervazul ferestrei. Însă aceasta e o părere cu totul greșită. E bine să amplasați acvariul lângă un perete și aproape de geam, pe un postament rezistent sau pe masă.

 Acvariile pot avea capacitatea - de la 25 până la 200 L. În acvariile mari plantele cresc mai bine și mai repede se stabilește echilibrul biologic (stare în care produsele de activitate vitală ale organismelor, precum și resturile de hrană sunt descompuse și asimilate).

Acvariu

 Pentru acvariu se poate folosi apă de râu, care trebuie lăsată să se limpezească. De cele mai dese ori se folosește, însă, apa din robinet care este în prealabil dezinfectată. Apa din robinet, mai ales la orașe, conține clor și fluor (gaze toxice pentru peștișori), de aceea, înainte de a o turna în acvariu, lăsați-o să steie 3 - 4 zile. Procesul de curățire a apei de gaze se poate accelera printr-o încălzire până la 80 - 90°C.

 Un acvariu nou trebuie spălat bine, umplut cu apă și lăsat să steie așa 4 - 5 zile. Apoi apa se varsă și acvariul se spală din nou. Acest lucru trebuie făcut numaidecât, deoarece substanțele solubile în apă ce intră în componența chitului (pastă pentru fixarea sticlei) sunt dăunătoare pentru peștișori. Pe fundul acvariului se așterne un strat de nisip curat sau de pietriș, apoi se sădesc plantele acvatice, de-a lungul peretelui din fund și a pereților laterali, pentru ca ele să nu împiedice vizionarea acvariului. Alegeți pentru acvariu plante nepretențioase, ca valisneria (sârmulița), elodeea (ciuma-apei), ludvigia, ricia. Toate aceste plante, în afară de ricie, care plutește la suprafața apei, se înrădăcinează ușor în orice substrat și, dacă acvariul este bine iluminat, cresc de minune în orice anotimp și la temperaturi diferite. Nu uitați, că dacă sunt prea multe, plantele pot dăuna peștișorilor: noaptea și pe vreme înnourată ele absorb din apă oxigenul și elimină bioxid de carbon. Turnați apa în acvariu după ce pe fundul lui ați așezat o farfurioară, sau printr-o pâlnie pentru a nu vătăma plantele sădite.

 Nu vă grăbiți să dați imediat drumul peștișorilor și moluștelor în acvariu, ci lăsați ca plantele să se acomodeze 3 - 4 zile. Se poate întâmpla ca la început apa din acvariu să devină tulbure, dar peste 4 - 5 zile, când în acvariu se stabilește echilibrul biologic, ea se limpezește.

 Mulți peștișori exotici termofili se dezvoltă bine numai în cazul, când temperatura apei din acvariu este ceva mai ridicată, decât cea a aerului din cameră. Pentru a menține temperatura necesară se folosesc, de obicei, becuri cu reflectoare, precum și dispozitive termice speciale. Vara, însă, apa din acvariu poate să se supraîncălzească. În acest caz se instalează un micro-compresor pentru a mări cantitatea de aer din apă. Un astfel de compresor va fi necesar și atunci, când veți avea mai mulți peștișori în acvariu. În afară de aceste utilaje veți mai avea nevoie de un tub de cauciuc pentru scurgerea apei, de o lopățică de scos murdăria și de o răzuitoare pentru curățitul pereților, de o cutioară pentru hrană și pentru prinderea peștișorilor.

 Pentru a reduce evaporarea apei și a împiedica pătrunderea prafului și a altor obiecte, acoperiți acvariul cu o bucată de sticlă curată.

Populația acvariului

Viețuitoarele dintr-un acvariu pot fi împărțite în două categorii: de apă rece și de apă caldă. Din prima categorie fac parte peștii de prin părțile noastre, precum și unele specii de peștișori-aurii, bibanii urecheați nord-americani, diferite specii de moluște și crustacee. Toate acestea au organismul foarte sensibil față de variația cantității de oxigen din apă, de aceea majoritatea amatorilor țin în acvariile lor peștișori termofili, tropicali, care au nevoie de o cantitate mai mică de oxigen.

Peștișori de acvariu

 Cei mai nepretențioși și mai răspândiți sunt peștișorii vivipari (care nasc puii vii): gupii, pecili, molinezii ș. a. Ei sunt deosebit de fecunzi. Primăvara și vara femelele nasc la fiecare 30 - 40 zile. Peștișorii se întrețin la o temperatură de 24 - 25°C.

 Dintre peștișorii ovipari (care depun icre) sunt mai cunoscuți peștișorii de labirint, ciclidele și haracinele.

 Peștișorii de labirint respiră și aer atmosferic, ridicându-se din când în când de-asupra apei. E o plăcere să urmărești cum se înmulțesc acești peștișori și cum își îngrijesc ei puii. O deosebită grijă de viitoarea generație o poartă masculul. El construiește din bule de aer un cuib plutitor, o îmbie pe femelă să se apropie de cuib și începe să-i demonstreze dansul său  nupțial. Icrele fecundate el le ia cu gura și le aranjează în cuib.

 Alevinii (puii de pește în primele zile de dezvoltare) ies din icre, de obicei, peste 24 de ore. În acest răstimp masculul păzește cuibul, având grijă de icrișoare. Dintre peștișorii de labirint sunt mai răspândiți peștișorii bătăuși sau cocoșei, laliușii, macropozii și gurami. Ei au nevoie de o temperatură de 22 - 24°C (în timpul reproducerii - de 25 - 28°C).

 Ciclidele, de exemplu, cromișii, ciclazomii și discușii necesită o îngrijire specială. Acestor peștișori le palce apa curată și bogată în oxigen. Ei se țin acvarii mari, cu un volum de până la 200 L. Pe lângă acestea, ciclidele mai sunt și arțăgoase, nu se împacă cu alte specii de peștișori.

 Temperatura apei din acvariul unde se întrețin ciclidele trebuie să fie de 24 - 26°C (în timpul depunerii icrelor - de 27 - 30°C).

 Haracinele - neonii, gracilișii, fantomem ș. a., spre deosebire de ciclide, se împacă bine cu vecinii de alte specii din acvariu. O trăsătură distinctivă a acestor peștișori este înotătoarea dorsală adipoasă. Unele din ele se caracterizează prin bioluminiscență.

 Peștii adulți nu sunt pretențioși la condițiile de trai și de hrană. În schimb pentru a se înmulți ei au nevoie de o apă moale, puțin acidulată și suprasaturată cu oxigen. Icrele se dezvoltă numai în acvarii umbrite (ecranate) cu temperatura de 20 - 24°C.

 Moluștele sunt sanitarii acvariului. Ele consumă resturile de hrană și previn dezvoltarea algelor dăunătoare. Acvariștii preferă să țină în acvarii melci nepretențioși ca planorbisul-comun, planorbisul-roșu, fiza-comună. Aceștia se înmulțesc destul de repede și totdeauna trebuie de ținut cont de numărul lor pentru a preveni suprapopulația.

Hrănirea peștilor

De obicei, peștii se hrănesc o dată în zi: dimineața sau seara. Peștișorii adulți se hrănesc cu larvele țânțarului-chironomus, cu dafnii și ciclopi. Se va lua seama să nu li se deie prea multă hrană. De exemplu, hrană vie li se dă atâta timp, ca ea să poată fi consumată în 5 - 7 minute. Se folosesc ca hrană și dafnii, gamaride (crustacee) uscate și mărunțite.

 Alevinii peștilor care depun icre, se hrănesc cu animale minuscule prinse din iaz. Alevinii peștilor vivipari pot fi hrăniți cu ciclopi, unii - și cu dafnii. Hrana vie se păstrează în frigider pe polița de jos.

 Informații adăugătoare și mai amănunțite despre acvarii, speciile de peștișori și întreținerea lor veți putea găsi în literatura de specialitate.

 Acvarii se numesc și unele instituții științifice de sine stătătoare sau de pe lângă grădinile zoologice care dispun de construcții speciale, unde se întrețin reprezentanți ai faunei și florei acvatice. Unele acvarii marine se numesc oceanarii.

Acarienii sau căpușele sunt animale nevertebrate din clasa arahnide, încrengătura artropode. Unii dintre ei au corpul rotund, alții oval-alungit de la 0,1 până la 30 mm lungime; aparatul lor bucal este o trompă adaptată pentru ros, înțepat sau supt; ochii sunt simpli, de culoare roșie, neagră sau albastră. Adulții au, de regulă, 4 perechi de picioare.

Acarieni

 Acarienii sunt animale unisexuate. Femelele depun ouă sau nasc puii vii și sunt foarte fecunde. În timp de 1 an o familie de acarieni-păianjeni poate acoperi cu progenitura sa toată suprafața Pământului cu un strat de 2 m. Însă, datorită acțiunii legii echilibrului ecologic aceasta nu se întâmplă. Acarienii suportă ușor condițiile nefavorabile dezvoltării (temperaturile scăzute, lipsa de umezeală, insuficiența de hrană), majoritatea întrerupându-și temporar funcțiile vitale (fenomen numit diapauză), alții, de exemplu, cleștarul-făinii - acoperindu-și corpul cu o crustă protectoare (stadiu specific de dezvoltare numit hipopus).

 Se cunosc aproape 20 mii de specii de acarieni, care sunt grupate în următoarele 3 ordine: acarienii-propriu-ziși, acarienii-parazitiformi și opilioacarienii. În Republica Moldova se întâlnesc 600 -700 de specii.

 Ei sunt răspândiți pretutindeni. Există acarieni care duc un mod de viață liber în sol sau apă și acarieni care parazitează pe plante, animale și om. Acarienii ce trăiesc în sol servesc drept bioindicatori ai acestuia. În păduri, de exemplu, numărul lor atinge 20 - 30 mii pe 1 m². Unii acarieni - păianjenul-roșu, cleștarul galicol-al-viței-de-vie, păianjenul-brun-al-pomilor ș. a. - aduc daune plantelor agricole.

Căpușă

 Pentru animale și om prezintă un pericol deosebit ixodele (în Republica Moldova au fost descoperite 21 specii) - acarienii hematofagi care sunt transmițători ai encefalitei, febrei recurente, tularemiei și ai altor boli. Căpușa-scabiei provoacă scabia (râia). Produsele alimentare infectate de acarieni cauzează boli intestinale și alergii.

 Există și specii folositoare cum sunt, de exemplu, reprezentanții familiei fitoseidelor, care se hrănesc cu căpușe-fitofage. De pildă, o căpușă fitoseidă poate nimici într-o lună până la 100 de cleștari-păianjeni.

 Combaterea căpușelor dăunătoare se face prin dezinsecție. Măsurile de protecție constau în purtarea hainelor de protecție, îmbibarea acestora cu repelenți, înlăturarea căpușelor de pe îmbrăcăminte și corp.

Aerul este un amestec de gaze. El conține 78,09% azot, 20,95%  oxigen, 0,94% gaze inerte (argon, neon, heliu ș. a.), 0,03% bioxid de carbon. Din aer sunt constituite straturile inferioare ale atmosferei (învelișul gazos al Pământului).

 Aerul e într-adevăr o comoară. În primul rând, el este principala sursă de oxigen, necesar pentru respirația organismelor vii (cu excepția microorganismelor anaerobe). El este un bun izolator și un bun distribuitor de căldură. Lipsa aerului ar provoca o creștere bruscă a temperaturii (peste 200°C), ceea ce ar exclude existența vieții pe planetă. Cu ajutorul aerului se răspândesc undele sonore. Fără el pe glob ar fi o muțenie totală, n-am mai putea auzi divina muzică a naturii sau cea compusă de om. Aerul este factorul care influențează în cea mai mare măsură formarea și schimbarea climei. El condiționează ploaia, ninsoarea, ceața ... Fără scutul atmosferic planeta noastră ar fi bombardată de meteoriți, iar razele distrugătoare ale Soarelui ar arde tot ce-i verde. Și în genere, fără aer viața pe Pământ ar fi imposibilă, planeta ar fi un deșert, aidoma Lunii.

 Da, aerul e o comoară nesecată, din care noi zilnic tot luăm și luăm, iar ea nu mai scade. Atâta doar, că această comoară este uneori, devastată fără cruțare. Deși savanții-ecologi ne previn, că poluarea excesivă a aerului e echivalentă cu sinuciderea, în atmosferă încă se mai aruncă zilnic mii și mii de tone de substanțe chimice toxice, de gaze nocive ș. a. Există, desigur și surse naturale de poluare (erupții vulcanice), dar acestea sunt incomparabile cu cele artificiale (arderea combustibilului și a deșeurilor, extragerea, transportarea și prelucrarea materiei prime ș. a.). O sursă extrem de periculoasă de contaminare a aerului sunt substanțele radioactive.

 Poluanții din atmosferă au o acțiune dăunătoare asupra organismului omului, animalelor și plantelor. Sulfura de carbon, bunăoară, provoacă grave tulburări nervoase la om și la animale. O influență similară au, de asemenea, zgomotul și undele electromagnetice. Câmpul magnetic al radioundelor, liniilor de curent electric de înaltă tensiune provoacă dereglări metabolice, endocrine, nervoase ș. a.

Exemplu de poluare a aerului

 Agenții de poluare contribuie la coroziunea și distrugerea diverselor materiale. Poluanții din aer pătrund ușor în apă, sol, ș. a., dereglând în felul acesta circuitul substanțelor în natură.

 Iată de ce măsurile cu privire la protecția aerului au o importanță colosală la prevenirea poluării lui. În acest scop se folosesc diferite instalații de purificare, de captare a substanțelor nocive, se aplică tehnologiile fără deșeuri, se sădesc arbori, arbuști ș. a.

 Să ocrotim aerul înseamnă să ocrotim o nestemată a naturii și aceasta e o datorie sfântă a fiecăruia.

Aeroponica (de la cuvintele grecești aer - aer și ponos - lucru) este o metodă de cultivare a plantelor numai în mediu aerian, adică fără un substrat de sol, pietriș sau zgură.

A fost propusă în anul 1910 de către savantul rus V. M. Arțihovschii. Constă în instalarea în seră a unor stelaje speciale pentru ghivece sau săculețe executate din plasă, în care se pune răsadul. Pe măsură ce cresc, rădăcinile plantelor ies din ghivece sau săculețe și rămân suspendate în aer. Printr-un sistem de țevi la fiecare 10 - 12 minute spre rădăcini este pulverizată o soluție specială de îngrășăminte minerale. Cultivarea plantelor prin această metodă este foarte avantajoasă, deoarece ea necesită cantități minime de substanțe nutritive și permite automatizarea totală a lucrărilor de îngrijire și întreținere. Prin aeroponică pot fi cultivate plante și la bordul stațiilor cosmice, navelor maritime ș. a.

Adaptare (de la cuvântul latin adaptare - a potrivi, a se acomoda) este capacitatea organismelor de ase acomoda la schimbările intervenite în condițiile lor de viață. Fenomenul adaptării se caracterizează prin modificări structurale (ale formei și mărimii corpului, colorației ș. a.) și funcționale (ale comportamentului, temperaturii corpului ș. a.).

 Toate organismele sunt adaptate la condițiile mediului în care trăiesc. Plantele din regiunile secetoase au frunzele adaptate pentru o evaporare redusă a apei. De exemplu, la unele plante frunzele sunt acoperite cu puf des ori cu un strat de ceară, la altele au un număr mic de stomate pri limbul foarte sectat. Unele plante au capacitatea de a acumula umezeala în părțile lor suculente (cactușii, laptele-câinelui ș. a.), altele au un sistem radicular puternic care pătrunde până la adâncimi de câteva zeci de metri și în felul acesta pot să-și dobândească apa de care au nevoie.

 Sunt variate și mijloacele de adaptare a animalelor. De exemplu, la animalele care trăiesc în regiunile reci, bunăoară la ursul alb, adaptarea contra frigului este blana, la rechini și pinipede - stratul gros de grăsime situat sub piele. Unele specii de animale și-au format în procesul evoluției astfel de adaptări ca hibernarea (la urși), anabioza (la pești), migrația dintr-o regiune în alta (la păsări). Schimbarea culorii părului, de exemplu , la iepuri, în dependență de anotimp de asemenea, este o adaptare la mediul înconjurător. Sunt numeroase și adaptările legate de procesul de hrănire. Faceți o comparație între animalele răpitoare, animalele erbivore și paraziți.

 Dezvoltarea lumii organice este însoțită de apariția unor noi și noi adaptări. Iată de ce se spune că evoluția este un proces de adaptogeneză. C. Darwin a demonstrat că orice particularități de structură sau a modului de viață, apărute la o specie oarecare, au ca urmare formarea a noi elemente de adaptare și la speciile legate de ea. Astfel are loc diversificarea continuă a adaptărilor, sporirea numărului de forme vitale în ansamblu.

 În unele cazuri adaptarea duce la complicarea structurii organelor sau a unor procese fiziologice, în atelele - la o simplificare radicală (de exemplu, la atrofierea aparatului locomotor, aparatului respirator și aparatului circulator la paraziți).

 Pe parcursul evoluției între diverse organisme s-au stabilit relații reciproce complexe. De exemplu, în procesul activității sale vitale o specie de plante este, de obicei, strâns legată de zeci de specii de animale nevertebrate (de cele mai multe ori insecte), care o polenizează, o folosesc ca hrană, ca mediu de trai ș. a. m. d. Dispariția acestei specii de plante duce în mod inevitabil și la dispariția tuturor animalelor, existența cărora este legată de ea, dacă ele nu izbutesc să se adapteze la alte plante. Adesea are loc și un fenomen invers: planta poate să dispară odată cu dispariția acelui animal care o poleniza. O astfel de legătură de strictă interdependență s-a stabilit între un șir de plante tropicale și anumite specii de furnici, bondari, lilieci, colibri.

 Adaptarea poate fi rezultatul plasticității organismului animalului condiționată de genotip sau de mutațiile ce provoacă schimbări ale materialului ereditar, în urma cărora apar caractere genetice noi. Astfel, dacă la început acțiunea unui insecticid asupra insectelor este foarte puternică, ducând la nimicirea lor în masă, pe parcursul câtorva generații pot să apară unele organisme mutante rezistente la acest preparat. Așa au apărut, bunăoară, muște rezistente la acțiunea preparatului DDT.

 Orice adaptare este relativă. Nu există adaptări universale, deși, există, desigur, adaptări de o valoare mai mare sau mai mică. De exemplu, dezvoltarea progresivă a creierului s-a dovedit a fi pentru animalele vertebrate un mecanism de adaptare de o importanță extrem de mare.

 Noțiunea de adaptare este folosită și în alt sens - pentru marcarea schimbărilor reversibile din organism care se produc ca reacție la schimbările din mediul ambiant. În anumite cazuri este vorba de schimbări rapide și de scurtă durată: accelerarea pulsului în timpul unui efort fizic sau lărgirea pupilei ochiului pentru a putea vedea mai bine obiectele în amurg sau la întuneric. În alte cazuri schimbările se produc treptat și se păstrează un timp îndelungat. În urma unei munci fizice manuale de lungă durată are loc întărirea mușchilor antrenați; prin apăsarea și frecarea pielii se formează bătături de apărare ale țesuturilor de sub piele.

Adaptarea plantelor de cultură

Aclimatizarea și ameliorarea plantelor a dus atât la sporirea productivității, cât și la reducerea capacității lor de adaptare. La plantele de cultură actuale circa 70 - 80% din recolta totală depinde de condițiile naturale din perioada de vegetație, de aceea productivitatea câmpurilor agricole poate fi sporită fără limită din cauza rezistenței insuficiente a soiurilor și hibrizilor cultivați la factorii nefavorabili - secetă, înghețuri, temperaturi înalte ș. a.

Plante de cultură

 Crearea de noi forme de plante, adaptate la condițiile naturale nefavorabile, precum și cultivarea lor pe baza unor tehnologii intensive sunt sarcini de primă importanță ale științei actuale.

 Realizarea acestor sarcini este strâns legată de elaborarea unor metode noi de dirijare a potențialului adaptiv al plantelor, de sporire a capacității lor de a se adapta la condițiile mediului ambiant pe baza variabilității modificative (neereditare) și variabilității genotipice (ereditare).

 Dirijarea potențialului adaptiv este realizată pe două căi - prin selecție adaptivă și prin sporirea exogenă a rezistenței ecologice, care prevede tratarea plantelor cu substanțe biologic active, cu microelemente ș. a.

 Selecția adaptivă permite de a obține noi forme de plante prin recombiniogeneză, care are loc la încrucișarea soiurilor de cultură cu varietățile sălbatice, purtători de blocuri de gene, ce asigură rezistența la boli, secetă, temperaturi joase sau înalte și alți factori nefavorabili.

 Cu selecția plantelor în Republica Moldova se ocupă asociațiile științifice de producție (AȘP) Selecția, Hibrid, Codru, Nistru. Selecționatorii din Republica Moldova au obținut soiuri noi de grâu de toamnă (Nistriană, Piticul, Chișinăueană), de orz de toamnă (Iarna), de soia (Bucuria, Lumina ș. a.).

 Selecția adaptivă folosește pe larg și metodele de inginerie genetică (transferarea de gene, cromozomi) și biotehnologia (cultivarea celulelor, țesuturilor, embrionilor).

 Un rol foarte important în selecția adaptivă îl joacă selecția-expres de genotipuri rezistente la factori nefavorabili. Acest lucru se efectuează cu ajutorul biotroanelor, înzestrate cu instalații moderne de modelare a condițiilor nefavorabile, de înregistrare automată a informației primite de la plante și prelucrarea ei rapidă cu ajutorul calculatoarelor electronice.

Adaptarea animalelor agricole

Datorită capacității de adaptare animalele agricole se acomodează la variațiile de temperatură, umiditate, ale conținutului de oxigen ș. a. Dacă condițiile mediului ambiant se schimbă, organismul reacționează în așa mod, ca să-și păstreze calitățile productive, rezistența la boli. De exemplu, unele rase de oi, fiind mânate în munți, unde conținutul de oxigen în atmosferă e scăzut, după un timp oarecare se acomodează la noile condiții.

Animale agricole

 Rasele locale, care pe parcursul multor generații au trăit în condițiile date, se adaptează mai ușor la unele schimbări, ce pot apărea, decât rasele aduse din alte locuri.

 Bunăoară, în Republica Moldova se fac încrucișări între rasele locale (Simental și Roșie-de-stepă) și reproducători de rasele Neagră-bălțată și Holștino-friză, care au o productivitate mai mare. Scopul încrucișării este de a crea o rasă nouă - Neagră-bălțată moldovenească, care să păstreze de la rasele locale rezistența la condițiile mediului înconjurător, la boli și să fie acomodată la hrana locală. Astfel se pune sarcina de a păstra și la generațiile următoare capacitățile de adaptare caracteristice animalelor locale.

 Despre nivelul de adaptare al animalelor în condiții nefavorabile putem judeca după funcția sistemului cardiovascular, respirator, temperatura corpului, activitatea aparatului digestiv, compoziția sângelui ș. a. De exemplu, dacă temperatura mediului înconjurător se ridică, la animalele neadaptate respirația devine mai deasă, bătăile inimii se accelerează. Adaptarea anevoioasă a animalelor duce la scăderea productivității lor. Capacitatea de adaptare depinde și de vârstă - animalele tinere se adaptează mai repede decât cele mature.

 În legătură cu trecerea la creșterea vitelor pe baza unei tehnologii industriale s-au schimbat condițiile de întreținere a lor în complexe zootehnice: formarea unor grupuri mari, nivelul înalt de mecanizare ș. a. Sarcina actuală a sectorului zootehnic constă în obținerea unor astfel de rase și soiuri, care să fie adaptate la condițiile noi. Savanții, selecționatorii și alți specialiști din Republica Moldova sunt încadrați în realizarea programelor inter-ramurale - Elaborarea bazelor științifice ale agriculturii adaptive și Bazele genetice ale selecției plantelor de cultură și a animalelor agricole.