Articole științifice noiembrie 2015

Omul vrea să exploreze spațiul cosmic.

Ce îl așteaptă pe el acolo ?
Cum va acționa asupra lui ambianța extraterestră, neobișnuită ?
Cum va fi el ferit de pericolele neprevăzute și cum i se vor asigura condițiile necesare pentru o activitate normală în timpul zborurilor cosmice de lungă durată ?
Există oare vreo formă de viață pe alte Planete ?

La aceste și încă la multe alte întrebări încearcă să deie răspuns una dintre cele mai noi științe - biologia cosmică. Ea a întrunit și apus la bază cele mai noi realizări ale biologiei, astronomiei, geofizicii, medicinii spațiale, radioelectronicii, fizicii, chimiei, creând noi metode de cercetare. Pentru a afla cum se va comporta organismul uman în condițiile cosmosului, savanții au plasat mai întâi în cosmos câini, maimuțe, șoareci, șobolani, cobai, broaște țestoase, precum și plante (tradescanții, alge, bacterii, semințe de păpușoi, mazăre, grâu, ceapă).

Pe baza cercetărilor acestor obiecte, savanții au elaborat principiile de asigurare a condițiilor de viață pentru cosmonauți, au creat nave cosmice în care cosmonauții efectuează zboruri extraterestre cu o durată de luni de zile.

Cu fiecare zbor, ecosistemul navelor cosmice se perfecționează și se îmbunătățește. Experimentele efectuate asupra plantelor și animalelor în cosmos, au permis să se rezolve cu succes problema de protecție a organismului uman contra influenței condițiilor neobișnuite al mediului extraterestru și au asigurat ieșirea omului în spațiul cosmic și pe suprafața Lunii. Cercetările asupra solului Lunar au adeverit presupunerile astronomilor că pe Lună nu există viață. Studierea în continuare a problemei existenței unei forme de civilizație extraterestre este continuată de exobiologie.

Omul pătrunde tot mai adânc în spațiul cosmic, iar biologia cosmică are de rezolvat noi probleme. A apărut necesitatea de a elabora un sistem de biotelemetrie fiabil, de a transforma energia biologică în energie electrică, de a crea biocomplexe, care să asigure condiții normale în zborurile de lungă durată, de a elabora sisteme ecologice cu circuit închis ș. a.

Biologia cosmică cercetează din punct de vedere biologic planetele, meteoriții și praful cosmic.

Biochimia s-a constituit ca știință desinestătătoare abia la sfârșitul sec. XIX. Are ca obiect de studiu compoziția chimică a organismelor, formarea diferiților compuși în organisme și transformarea lor din unii în alții, procesele chimice ce au loc în organism.

Una dintre sarcinile ei constă în stabilirea proceselor și substanțelor care sunt comune pentru toate organismele și a ceea ce este caracteristic pentru un anumit grup de organisme sau pentru un organism aparte. În funcție de obiectul biologic pe care îl studiază, se deosebesc biochimia plantelor, biochimia animalelor, biochimia omului și biochimia microorganismelor. Deseori, însă, descoperirile făcute asupra unor obiecte își găsesc aplicare și asupra altora.

Biochimia se împarte în câteva direcții și după metodele de cercetare. Biochimia statică se ocupă cu analiza compoziției chimice a organismului. În organismul plantelor, de exemplu, au fost găsite vitamine, substanțe tanante, uleiuri eterice, antibiotice, alcaloizi, glucozide și alte substanțe; în cel al animalelor - proteine, hidrați de carbon, vitamine, fermenți. Biochimia dinamică studiază procesele de transformare a substanțelor în organism, de exemplu, oxidarea substanțelor, fixarea azotului din aer.

K. A. Timireazev a studiat fotosinteza și chimia clorofilei, iar discipolii săi - procesele de oxidare biologică, metabolismul azotat și cel proteic la plante. Realizările obținute în această direcție a biochimiei au dat posibilitatea de a folosi mai pe larg antibioticele în medicină, de apune la punct, pe baza sintezei biologice, fabricarea diferitelor produse. Biochimia la înarmat pe om cu cunoștințe care îl ajută să păstreze mai efectiv recolta strânsă, să stabilească mai just termenii de colectare a materiei prime vegetale și animale, metodele de prelucrare a ei. Dirijarea proceselor de sporire a recoltei plantelor prin îmbunătățirea solului a căpătat un caracter științific.

Biologia funcțională se ocupă ce determinarea substanțelor chimice care participă la diferite procese ce stau la baza activității vitale a organismelor. Între altele se studiază fermenții și hormonii și rolul lor în cele mai importante procese vitale, influența medicamentelor asupra organismului ș. a.

Dezvoltarea biochimiei a condus la mari descoperiri în biologie. A fost stabilită structura proteinelor, ordine de amplasare a amino acizilor în aceste substanțe complexe. A fost explicat rolul acizilor nucleici în sinteza proteinelor și transmiterea caracterelor ereditare la diferite organisme ș. a.

Activitatea chimică extrem de înaltă a proteinelor și a acizilor nucleici este determinată de particularitățile lor structurale, ei fiind, totodată, principalii motori și regulatori ai proceselor metabolice ce au loc în celula vie. Cunoașterea structurii acizilor nucleici permite de a dirija dezvoltarea organismelor, de a obține plante și animale cu calitățile necesare.

Prin noțiunea de biogeocenoză (de la cuvintele grecești bios - viață; ge - pământ și koinos - comun) se subînțelege complexul format dintr-o comunitate de plante, animale, microorganisme și teritoriul ocupat de ele cu particularitățile lui de sol, aer, lumină solară și apă. Termenul ”biocenoză” a fost propus de academicianul V. N. Sukaciov (1940). În unele țări noțiunea de biogeocenoză se identifică cu noțiunea de ecosistem sau sistem ecologic. Biogeocenoza este alcătuită din componentul viu - biocenoză (totalitatea de organisme vii) și componentul neviu - biotop (teritoriul pe care trăiesc aceste organisme). Este un complex natural unic, componenții căruia se află într-o interdependență permanentă. Omul, schimbând prin activitatea sa un component al unei biogeocenoze naturale, poate schimba complet (și uneori în mod ireversibil) tot landșaftul. Astfel, în republica noastră ca urmare a desecării bălților de pe cursul Răutului dintre orașele Bălți și Orhei, a dispărut stuful - principalul component al biocenozei - baltă și principalul absorbant al apei mineralizate, ceea ce a dus la sărătura-rea solului în această regiune. Iată de ce trebuie să cunoaștem legitățile dezvoltării biogeocenozelor de pe orice sector al Pământului.

Biogeografia este una dintre științele despre biosferă. Ea studiază legitățile răspândirii animalelor și plantelor pe globul Pământesc în dependență de climă, relief, sol ș. a. Și nu numai a unor specii de organisme, dar și a biocenozelor, adică a comunităților de organisme. Savanții stabilesc limitele de răspândire a organismelor și biocenozelor - arealele lor, specificul de repartiție a unor organisme în interiorul acestora, alcătuiesc hărțile arealelor. Asemenea date despre plantele și animalele de pe Planeta noastră sunt necesare pentru a cunoaște natura care ne înconjoară. Deocamdată, însă, nu toate grupele de plante și animale (cu atât mai mult comunitățile lor) sunt studiate în egală măsură de bine, mai este încă mult de lucru, la care puteți contribui și voi, participând la activitatea stațiilor tinerilor naturaliști și societăților științifice ale elevilor.

În legătură cu probleme ocrotirii naturii, în fața biogeografiei au fost puse un șir de noi sarcini, printre care studierea caracterului și legităților influenței pe care o exercită omul prin activitatea sa asupra lumii vegetale și animale din jur, cu scopul de a folosi rațional resursele biologice ale planetei. Biogeografia ajută la stabilirea pe baze științifice a termenilor și numărului în care pot fi colectate și vânate animalele sălbatice. Combaterea dăunătorilor din agricultură și silvicultură, studierea focarelor de agenți patogeni și elaborarea unor metode eficiente de nimicire alor, organizarea ocrotirii speciilor rare și a celor pe cale de dispariție, crearea rezervațiilor naturale, parcurilor naturale naționale și bazinelor de apă - toate au la bază informații dobândite de biogeografie.

Bioenergetica sau energetica biologică este știința care studiază procesele de transformare a energiei în sistemele biologice. Este o parte componentă a biologiei moleculare, a biofizicii și biochimiei.

Ca început al bioenergeticii pot fi considerate lucrările medicului și fizicianului german Julius Robert von Mayer, care a descoperit legea conservării energiei (1841), cercetânt procesele energetice care au loc în organismul uman. Conform concepției sale, drept acumulatori de energie solară pe Pământ, servesc plantele, pe când pentru celelalte organisme sunt caracteristice numai procesele de transformare a unor substanțe sau ”forțe” în altele, și nu crearea lor.

La dezvoltarea bioenergeticii celulare a contribuit biochimistul sovietic V. A. Engelhardt, biochimiștii germani Otto Meyerhof, Otto Warburg, biochimistul englez Peter Mitchell.

Cercetările în domeniul bioenergeticii se bazează pe punctul de vedere, conform căruia în cazul fenomenelor vitale sunt aplicabile legile fizicii și chimiei, iar în cel al transformărilor energiei în organisme - legile termodinamicii. Bioenergetica studiază organismele vii ca sisteme ce se află într-un permanent schimb de substanțe și de energie cu mediul înconjurător. Principalul rezultat al dezvoltării bioenergeticii constă în stabilirea caracterului unitar al proceselor energetice la toate vietățile.

Bacteriile reprezintă o grupă de organisme, de regulă, unicelulare, ce fac parte din supra-regnul procariotelor. De obicei, bacteriile au formă de sferă sau de bastonaș de 1 - 10 µm (unele până la 200 µm) lungime. Se întâlnesc pretutindeni - la suprafața apei și la mari adâncimi (până la 9 km), în atmosferă și în izvoarele fierbinți (de la 70 - 100°C), în sol, în organismul plantelor, animalelor și a omului.

Există forme heterotrofe (se hrănesc cu substanțe organice gata) și forme autotrofe (sintetizează substanțe organice din cele neorganice, folosind energia luminii sau energia chimică). Unele bacterii pot trăi numai într-un mediu cu oxigen și se numesc bacterii aerobe, altele nu au nevoie de oxigen și se numesc anaerobe.

Bacteriile joacă un rol colosal în circuitul substanțelor în natură. Datorită activității vitale a bacteriilor au loc procesele de fermentație, putrefacție și mineralizare a substanțelor organice, de ”fixare” a azotului molecular și de transformare a lui într-un compus asimilabil pentru plante, de formare a solului și de sporire a fertilității lui. Multe specii de bacterii se folosesc în industria alimentară, în cea minieră, la curățirea apelor reziduale, la producerea îngrășămintelor bacteriene, a unor preparate medicamentoase ș. a. Printre bacterii sunt și multe specii patogene, care provoacă boli infecțioase la om, animale și la plante. Bacteriile constituie un obiect de studiu al microbiologiei (bacteriologie), geneticii, biochimiei, biofizicii, biologiei cosmice ș. a.

Bacterii: prima coloană - sferice (coci), a doua coloană - cilindrice (bacili), a treia coloană - curbate (vibrioni) și spiralate (spirili).

Asolamentul este un sistem fundamentat științific de succedare a culturilor agricole pe un teren prin repartizarea lor pe anumite sectoare numite sole (sau câmpuri), iar în fiece solă - pe ani. Sola ce rămâne nereînsămânțată în decursul unei perioade de vegetație se numește ogor; acesta se menține în stare afânată și fără buruieni.

Pentru asolament terenul arabil se împarte în câteva sole (de regulă, 4 - 12) aproximativ de aceeași mărime. Ciclul complet de succedare a culturilor pe ani se numește rotație a asolamentului. Ea constituie elementul de bază al asolamentului și se află în strânsă legătură cu agrotehnica aplicată, în special cu lucrarea solului, introducerea îngrășămintelor, cu lucrările de combatere a eroziunii solului, de nimicire a buruienilor, de combatere a bolilor și dăunătorilor plantelor ș. a. După destinația economică și condițiile de producție se disting: asolamente de câmp, furajere, legumicole, specializate ș. a. În gospodăriile mari se aplică, de regulă, câteva sisteme diferite de asolament.

Arhidiscodonii sunt elefanți fosili, cunoscuți și sub denumirea de elefanți de sud. Rămășițele lor au fost descoperite în depozitele sedimentare pliocene. Au apărut c. 5 milioane de ani în urmă, în Africa, de unde s-au răspândit în Asia și Europa, ocupând un teritoriu destul de vast. Rămășițele scheletice (cranii, maxilare, măsele, oase) de arhidiscodoni, au fost descoperite în Spania, Italia, România, Bulgaria, Caucazul de Nord, Ucraina de Sud, Moldova.

Pe teritoriul Republicii Moldova, fosile (mai ales măsele) de arhidiscodoni se întâlnesc în nisipurile pliocene din raioanele Vulcănești, Taraclia, Cimișlia, Căușeni, Anenii Noi și altele. În carierele de lângă localitățile Salcia și Cobusca Veche (r. Anenii Noi) au fost descoperite numeroase fragmente de craniu, maxilare și oase, măsele (întregi și bucăți).

Arhidiscodonii aveau corpul de circa 4 m lungime și înălțimea de 4,5 m. Cântăreau până la 10 tone.

Fildeșii, care s-au format prin modificarea incisivelor superiori, aveau la animalele mature 2,5 - 3 m lungime. O trăsătură specifică a arhidiscodonilor era structura măselelor. Ultimul molar, de exemplu, era constituit din 11 - 17 lame de dentină (acoperite cu email de 3 - 5 mm grosime), despărțite una de alta prin straturi de ciment (substanța asemănătoare cu țesutul osos). Arhidiscodonii se hrăneau cu vegetație aspră (rigidă) de silvo-stepă și de savană.

Arheopterixul este cel mai vechi reprezentant al clasei păsărilor. El e cunoscut după 3 schelete care au fost găsite în Bavaria, Germania, în calcarele litografice din jurasicul superior (epoca geologică a erei mezozoice). Prima descoperire (amprenta unei pene de pasăre) a fost făcută în 1860 lângă localitatea Solnhofen. Peste un an în aceeași carieră a fost găsit un schelet aproape întreg de arheopterix, care se păstrează la Muzeul Britanic din Londra. Aceasta a fost una din descoperirile secolului.

Arheopterixul era de mărimea unei ciori. După forma corpului, prezența penelor, structura craniului și a membrelor, el semăna cu păsările. Însă lipsa ciocului și prezența oaselor nepneumatice, dinților, ghearelor și a cozii lungi formate din c. 20 de vertebre, îl apropie de reptile, în special, de arhozaurieni (dinozaurieni alergători de talie mică), de la care a provenit. După structura membrelor, arheopterixul nu putea zbura. Probabil, că ei planau doar pe distanțe mici printre tufișuri și ramurile copacilor.

Arheopterixul prezintă o importantă verigă de legătură în evoluția animalelor vertebrate, ce confirmă proveniența păsărilor de la reptile.

Această clasă de animale din încrengătura echinoderme există pe Pământ de c. 500 de milioane de ani. În prezent se cunosc 800 specii, larg răspândite în Oceanul Mondial. În mările din fosta Uniune Sovietică - c. 50 specii. Aricii de mare au corpul sferic, ovoid, discoidal, în formă de con, acoperit cu carapace din 20 de șiruri de plăci calcaroase (dispuse meridional de la cavitatea bucală spre orificiul anal) și cu spini de până la 30 cm lungime. Spinii le servesc pentru protecție și pentru deplasare (cu o viteză de 2 m/min). Aricii de mare se mișcă și cu ajutorul unor piciorușe (ambulacre) subțiri cu ventuze la capete, ce le servesc și pentru fixarea de substrat. Ambulacrele sau pedunculii ambulacrali al căror număr poate ajunge până la 5 mii, sunt situați pe 10 rânduri de plăci, prevăzute cu câte 2 orificii, prin care trece câte un picioruș.

Printre aricii de mare se întâlnesc și specii veninoase, a căror înțepătură poate provoca paralizii. Pescarii japonezi îi numesc arici ucigași.

Cavitatea lor bucală este înzestrată cu 25 de plăci calcaroase, dispuse radial (sunt cunoscute sub denumirea de ”lanterna lui Aristotel”) și servesc pentru mestecarea hranei. Ei mănâncă, de regulă, alge, însă ”nu duc la ureche” nici moluște, coralieri, viermi. Femela depune până la 20 milioane de icre, unele manifestă o grijă deosebită față de urmași. Dezvoltarea - prin metamorfoză.

Aricii de mare se feresc de lumina puternică, acoperindu-se cu alge, resturi de cochilii, nisip, își sfredelesc adăpostul în stânci; unii își pot schimba culoarea corpului.

Aricii de mare servesc drept hrană pentru urșii de mare, vidrele de mare, iar după reflux - și pentru păsări, vulpi, vulpile polare. În unele țări, icrele aricilor de mare sunt considerate un produs delicios.

Arici de mare

Ariciul cu spini lungi

Ariciul cu spini scurți

Ariciul imperial

Ariciul plat

Echinoderme: Stele de mare

Crossasterul

Patiria

Rubena

Deși aricii trăiesc, de obicei, în preajma omului, ei mai ascund încă multe taine. Despre dânșii sau plăzmuit o serie de neadevăruri, de exemplu, cum că ei prind cu ușurință șoareci și de aceea pot înlocui pisicile. În realitate, aricii nu pot să concureze cu șoarecii, sprinteneala cărora a devenit proverbială, doar dacă aceștia sunt bolnavi sau se află în captivitate. Hrana principală a aricilor o constituie insectele. Ariciul este un mamifer ce face parte din ordinul numit insectivore. Acesta la rândul său cuprinde 7 familii de animale mici și foarte mici: talpide, solenodontide, macroscelide, tenrecide, soricide, crizocloride, erinaceide.

În fosta Uniune Sovietică, inclusiv și în RSSM, se întâlneau reprezentanți ai 3 familii: erinaceidelor (aricii), talpidelor (cârtițele), soricidelor (chițcanii). Insectivorele consumă un număr enorm de insecte și limacși dăunători ai pădurilor și livezilor. Prin aceasta aduc un mare folos.

Aricii pot nimici în pădure (și nu în locuința omului) cuiburile de rozătoare împreună cu tot cu pui care provoacă daune agriculturii și gospodăriei silvice. În cazuri rare, însă, ei pot devasta cuiburile păsărilor, ataca broaște, șopârle.

Aricii sunt destul de mâncăcioși și în ceea ce privește căutarea hranei sunt foarte activi și perseverenți. În condiții casnice, ei consumă aporape tot ce li se dă, deși au unele preferințe, care și au servit drept sursă de legende. Așa este, de exemplu, cunoscută legenda cu merele, pe care ei chipurile, le prind în ace și le duc în magaziile lor ca rezervă pentru iarnă. De regulă, însă, aricii nu mănâncă fructe și nu-și fac rezerve. Se presupune că ei își curăță cu suc de mere acele și pielea de insecte parazite.

Este uimitoare rezistența aricilor la acțiunea veninului de șarpe, veninului de albini și a unor substanțe foarte toxice, cum sunt, de exemplu, arsenul, sublimatul corosiv și cianura de hidrogen. Aceste substanțe în doze care pentru om sunt primejdioase, asupra aricilor nu au nici-un efect. Încă o enigmă. Aricii rezistă, de asemenea, la temperaturi ridicate.

În țara noastră trăiesc 4 specii de arici: ariciul comun, ariciul dauric, ariciul cu ace negre și ariciul urecheat. Cel mai răspândit e ariciul comun, mai ales în zona Codrilor și de-a lungul Nistrului și Prutului. Poate fi des observa la marginea pădurilor, în râpe sau în perdelele de protecție a câmpurilor. El evită locurile umede, iar pe timp de ploaie preferă să steie în culcuș. Vara nu-și construiește adăposturi speciale, mulțumindu-se cu cele naturale (semi-scorburi din apropierea rădăcinilor, tufișuri dese și altelte). Este activ noaptea. Atunci iese la vânătoare. Acumulând vara rezerve de grăsime, iarna la temperaturi care nu depășesc 10°C se cufundă în somnul de iarnă (hibernarea). Primăvara devreme, când în pădure mai este zăpadă, aceste animale țepoase se trezesc. Slăbite ele pornesc să vâneze tot ce pot prinde.

Curând după hibernare, la arici începe perioada nupțială. Peste 7 săptămâni femelele nasc până la 8 pui orbi și goi.

La prima vedere s-ar părea că aricii au un scut de apărare foarte bun. Și el într-adevăr e bun, dar și dușmanii aricilor sunt numeroși. Pentru arici cei mai primejdioși dușmani sunt bufnițele, huhurezii, ulii, înzestrați cu gheare lungi, precum și vulpea.

Ariciul este unul dintre cele mai folositoare animale. E de dorit ca aricii să fie întreținuți doar în colțurile zoologice de la stațiile tinerilor naturaliști. Locuința omului nu e potrivită pentru arici, deoarece ei se simt bine numai în mijlocul naturii.

Areal sau arie de răspândire se numește spațiul de pe suprafața planetei noastre în limitele căruia este răspândită o specie (un gen, o familie ș. a. m. d.) de plante sau de animale.

Mărimea arealelor s-a stabilit treptat, de-a lungul istoriei Pământului și depinde de condițiile pe care le prezintă mediul ambiant - abiotice sau nevii (fizice, chimice ș. a.) și biotice sau vii (vegetație, hrană, paraziți, concurenți ș. a.).

Arealul se poate schimba sub acțiunea unor factori naturali, de exemplu, prin creșterea numărului unei specii și sub influența activității economice a omului. Pe cunoașterea arealelor plantelor și animalelor se bazează lucrările de aclimatizare și reaclimatizare a unor plante și animale.

Mărimea arealelor este diferită. Unele animale și plante sunt răspândite pe un spațiu redus, de exemplu, pe un masiv muntos, pe o insulă, într-un lac, într-o văgăună. Altele sunt răspândite pe suprafețe foarte întinse - pe câteva continente, unde ocupă regiuni enorme.

Pentru studierea arealelor se alcătuiesc hărțile lor.

Ardeide este denumirea științifică a stârcilor - familie cu 66 specii de păsări din ordinul ciconiiforme. În fosta Uniune Sovietică se întâlneau 12 specii, dintre care 8 specii - în RSSM - stârcul cenușiu, stârcul roșu, egreta mare, buhaiul de baltă ș. a.

Egreta mare albă

Ele sunt foarte variate după culoare (de la stârcul alb ca neaua până la stârcul roșu) și mărime (de la stârcul mic cenușiu cât o lișiță până la stârcul mare cenușiu - cât o barză). Majoritatea sunt păsări zvelte cu aripile mari, gâtul lung, subțire și flexibil, iar capul relativ mic și turtit. Corpul lor seamănă cu un arc încordat, a cărui săgeată este ciocul ascuțit; când stau pe marginea apei, adormiți nepăsători, seamănă cu niște trupuri de piatră. În timpul unui zbor mai îndelungat, își țin capul tras înapoi și gâtul îndoit în formă de S.

Ardeidele cuibăresc, de obicei, în colonii în deltele râurilor Volga, Kuban, Dunăre, Nistru ș. a. Ele se hrănesc cu pești, moluște, insecte, amfibii, rozătoare.

Puii lor când sunt mici se hrănesc cu hrană regurgitată, pe care o scot din gâtul păsărilor adulte. Stârcii produc un țipăt răgușit și un cârâit. Urmăriți de un dușman mai puternic, ei fug cât se poate de repede. Fiind încolțiți, însă, ei atacă cu furie, țintind în ochii dușmanului. Copii trebuie să se ferească de lovitura cu ciocul a ardeidelor.

Unele specii, de exemplu, egreta mică și egreta mare albă au haina nupțială împodobită cu niște pene splendide, care le ajung până de asupra cozii, formând o ”mantie”. Datorită faptului, că aceste pene (numite și ”egrete”) erau folosite pe la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului curent pentru înfrumusețarea pălăriilor de damă, numărul de egrete, mai ales cel de egrete albe, s-a redus considerabil.

În republica noastră egreta mare albă este cea mai rară pasăre și a fost inclusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova. Toți reprezentanții familiei ardeide sunt ocrotiți de lege.

Buhaiul de baltă

Stârcul cenușiu

Stârcul roșu

E toamnă târzie. Mulți copaci și-au scuturat de acum frunzișul verde. Cornul, însă, continuă să vegeteze, de parcă nici nu s-ar apropia iarna. Pe ramurile lui mai putem găsi fructe coapte chiar și în luna octombrie, iar pe ramurile umbrite, unde nu pătrunde soarele - chiar și fructe verzi.

Cornul este un arbust (sau arbore) din familia cornacee. Pe glob sunt cunoscute 4 specii:

în Asia - cornul chinezesc și cornul japonez;
în America - cornul sesil;
în Europa - cornul comun sau pur și simplu cornul.

Are 3 - 8 m înălțime și tulpina cu grosimea de 30 cm. Trăiește până la 100 ani. E o plantă heliofilă, mai ales în primii ani de creștere, preferă costișele sudice.

Cornul intră în componența subarboretului din nordul și centrul Moldovei. Arborașii de corn au trunchiurile joase întortocheate, scoarța tânără, de culoare cenușie, frunzele eliptice cu lungimea până la 10 cm și lățimea de 4 cm și care apar numai după înflorire, de altfel insectele n-ar observa de la distanță florile și nu le-ar poleniza. Fructele de corn sunt niște drupe elipsoidale. Ele se coc pe la sfârșitul lui iulie - începutul lui august; au o culoare purpurie și un gust dulce, dar astringent. În natură fructele sunt răspândite de animalele, care le folosesc în hrana lor. Acest mod de răspândire se numește zoocorie.

Cornul crește pe solurile mai puțin fertile și chiar pe cele pietroase de pe povârnișuri. Rădăcinile pătrund în crăpăturile stâncilor. De aici primește el apa necesară și substanțele minerale, rezultate din putrezirea rămășițelor vegetale.

După tărie lemnul de corn concurează cu lemnul de cimișir și cu cel de fistic. Pe vremuri vânătorii făceau din acest lemn sulițe și săgeți. Există chiar și o legendă. Se spune, că Romulus - întemeietorul orașului Roma, însemnând pe teren hotarele viitoarei capitale a Italiei de azi, a înfipt sulița în pământ. Peste câteva timp din ea a crescut un copat de corn de toată frumusețea.

Din lemnul de corn se făceau mânere pentru săbii și spade, cuie, bastoane, piese pentru căruțe. Cornul este și o plantă medicinală. Fructele (coarnele) conțin glucoză și fructoză, acizi organici, pectine, fitocide, vitamine. Ele contribuie la îmbunătățirea sănătății după o boală grea sau în caz de anemie. Se consumă proaspete, sub formă de compot, magiun, dulceață ș. a. Cornul e una din cele mai timpurii specii arborescente din Moldova, care asigură puietul albinelor melifere cu polen.

Pătrunde pe larg în cultură și ca specie pomicolă. E cultivat în masă și de către unele gospodării silvice din republică, fiind înmulțit prin semințe, iar varietățile cu fructe mășcate sau cele cu fructe galbene - prin altoire.

La celți, așa erau numite popoarele, care trăiau la începutul erei noastre pe teritoriul actual al Franței, păducelul era considerat arborele zeului iernii și al întunericului. Potrivit unei legende, păducelul este tatăl lui Oliven. Din cauza sprâncenelor prea lungi și stufoase ce i se întindeau până peste umeri, acesta nu putea vedea nimic în juru-i, din care cauză avea nevoie de ajutorul cuiva pentru ale ridica. Aceasta este defapt o aluzie la coroana deasă a păducelului, ale cărui ramuri sunt aplecate, de obicei până la pământ.

Păducelul este un arbust de 5 - 7 m înălțime. Are rădăcinile viguroase, care pătrund adânc în sol. Crește și în formă de arbore cu mai multe tulpini. Ramurile sunt acoperite cu spini scurți sau lungi.

Pe glob sunt cunoscute câteva sute de specii de păducel, reprezentanți ai familiei rozacee. Majoritatea lor cresc în America de Nord. În fosta Uniune Sovietică se întâlneau 50 de specii, dintre care 15 - în Crimeea; în Republica Moldova - 10 specii care cresc spontan. Cel mai răspândit este păducelul cu o singură sămânță, numit în popor mărăcine. Acest arbust are frunzele ovale, cuneiforme la bază. Florile albe sunt adunate în număr mare în inflorescențe corimbiforme.

Înflorește păducelul prin luna mai, îmbrăcând marginea pădurilor într-o mantie albă mirositoare, care atrage o mulțime de insecte polenizatoare.

Închipuiți-vă o poiană înconjurată de o mulțime de păducei în floare, unde zumzăie neîntrerupt albinele. Asemenea poienițe veți întâlni în sudul Codrilor, deoarece păducelul e destul de frecvent în pădurile Moldovei.

S-au scuturat florile. Arbuștii au îmbrăcat peste vară veșmântul verde-întunecat al frunzelor. Pe la sfârșitul lui iunie - începutul lui august de acum pălesc la soare fructele. În septembrie ramurile sunt acoperite din abundență cu fructe ovoide nu prea mari (10 - 14 mm lungime), de culoare roșie. Și ele vor atârna pe ramuri încă mult timp, până la primele geruri. Și numai atunci fructele devin gustoase. Ele servesc drept hrană pentru păsările sedentare de pe meleagurile noastre. Le preferă mai ales merla neagră. Din fructele păducelului se înfruptă de asemenea botgroșii, presurile și sticleții. Ba chiar și copii nu se dau în lături de la o așa gustare delicioasă.

În Republica Moldova datorită lucrărilor efectuate de specialiștii de la Grădina botanică a Academiei de Științe sunt pe cale de a fi introduse în cultură specii de păducel, ale căror fructe gustoase ating diametru până la 2 cm.

Se cunosc multe moduri de folosire a fructelor în alimentație. La unele popoare din făină de fructe uscate, amestecată cu făină de grâu se coc prăjituri, la altele fructele se pisează cu zahăr, iar din flori și frunze uscate se fierbe ceai. Medicii recomandă tinctură din fructe de păducel celor care suferă de unele boli cardiovasculare și de boli ale tractului digestiv.

Și totuși păducelul este mai mult apreciat de prisăcari. Ei numaidecât își duc stupii la marginea pădurilor unde cresc salcâmi și păducei. Mierea de păducel e foarte gustoasă.

Păducelul se înmulțește anevoios, deoarece semințele lui trec printr-o perioadă de germinare latentă, îndelungată. Semănate în teren deschis ele pot germina în primăvara următoare, iar uneori chiar și peste 1 - 2 ani. O soluție foarte originală de a accelera procesul de încolțire a fost găsită de către fermierii din Anglia. Ei hrănesc curcanii cu fructe de păducel, apoi semințele din excrementele lor le seamănă.

Semințele de păducel, trecând prin tractul digestiv al păsărilor, suferă anumite modificări în urma cărora capătă o viteză de germinare sporită. În natură, însă, semințele trec perioada de stratificare pe suprafața solului, adică după căderea fructelor, sau în sol, dacă sunt semănate într-un mod special.

Unele specii de păducel (decorative) se cultivă pe lotul experimental sau în scopul creării spațiilor verzi. Altele (cu fructele mășcate) - pentru a obține fructe sau ca plante medicinale.

Arbuștii sau tufele sunt niște plante lemnoase multianuale, ale căror ramuri încep chiar de la sol și care, spre deosebire de arbori, nu au o tulpină principală. Ei au înălțimea până la 8 m, durata de viață a lor este de 40 - 50 ani.

Arbuștii joacă un rol important, mai ales, în viața pădurii. Frunzișul lor căzut îmbogățește solul cu substanțe nutritive, îl face puhav, formează litiera care îl protejează de îngheț și supraîncălzire și-i păstrează umezeala. În arbuști își fac cuibul păsările care nimicesc insectele dăunătoare. Fructele și semințele multor arbuști sunt comestibile, servesc ca hrană pentru animalele sălbatice.

În afară de aceasta arbuștii, crescând în pâlcuri dese pe sub arbori, le apără rădăcinile de vătămare, iar solul de bătătorire, adică îmbunătățesc condițiile de creștere a arborilor. Unele specii de arbuști se folosesc pentru crearea spațiilor verzi.

În țara noastră cresc mai multe specii de arbuști. Unii au flori frumoase și aromate, frunze și fructe foarte variate. Arbuștilor li se poate da ușor forma dorită. În pădurile din zona temperată cei mai obișnuiți arbuști sunt caprifoiul, verigarul, lemnul-râios, călinul, alunul, zmeurul, coacăzul, măcieșul.

În parcuri, în scuaruri cei mai frecvenți arbuști plantați în scopuri decorative sunt: lămâița, păducelul, cununița, bârcoacele, liliacul.

Arbuștii de 40 - 80 cm înălțime cu lăstari lemnificați și puternic ramificați, având adesea rizomi lungi, se numesc subarbuști sau semi-tufe. Din aceștia fac parte afinul, răchițele, merișorul ș. a. Subarbuștii predomină în învelișul vegetal al tundrei. În pădurile de conifere și-n mlaștinile de mușchi ei formează adesea un etaj des. În republica noastră cresc caranga-pitică, coșacii ș. a.

Subarbuștii sunt foarte sensibili la schimbările din mediul înconjurător, de aceea trebuie să avem grijă de ei, în timpul recoltării pomușoarelor să fim atenți ca să nu le rupem ramurile, să nu-i călcăm.

Arbuști (ramuri cu fructe)

Crușin

Caprifoi

Măcieș

Știți voi oare, care sunt cei mai înalți arbori? Secvoia, duglasul, eucaliptul ating în înălțime până la 100 - 150 m. Dar cei mai groși ? Baobabul. Trunchiul acestor uriași atinge în diametru până la 9 m. Care arbori trăiesc mai mult? Secvoia și baobabul. Ei trăiesc până la 3 - 5 mii de ani.

Arborii sunt plante perene cu rădăcinile și tulpina lemnificate. Tulpina, de obicei, reprezintă un ax - trunchiul. După ramificarea ei arborii pot fi cu un buchet de frunze (ferigile arborescente, cocotierul, curmalul, iuca) și cu coroană (coniferele și foioasele).

Coniferele fac parte din plantele gimnosperme (ale căror semințe neînvelite se dezvoltă pe carpele deschise). Majoritatea lor au frunze aciculare, persistente (numai una - zada sau laricea - are frunze căzătoare). Sunt, de regulă, plante monoice - conurile lor bărbătești și cele femeiești se dezvoltă pe același arbore. Polenizarea se face cu ajutorul vântului (acest fenomen se numește anemofilie). Sunt mai cunoscuți reprezentanții familiei pinacee (pinul, molidul, bradul, laricea ș. a.) și cei ai familiei cupresacee (de exemplu, chiparosul, ienupărul, tuia sau arborele-vieții).

Pinul este un gen de plante iubitoare de lumină, de până la 50 m înălțime, cu coroana rotunjită sau umbeliformă, care sunt răspândite, mai ales, în zonele temperate ale emisferei nordice. Se cunosc c. 100 specii de pin, iar circa 50 se cultivă. Pe teritoriul Republicii Moldova se cultivă specii - pinul negru, pinul moale, pinul de Crimeea ș. a. Lemnul de pin este rezistent, din el se fabrică mobilă, se obțin multe substanțe chimice, de exemplu, terebentină. Din frunzele tinere se extrage vitamina C.

Molidul este un gen de arbori până la 90 m înălțime, rezistenți la umbră, cu tulpina dreaptă și coroana deasă, în formă de con. Se cunosc circa 45 specii. În țara noastră cresc spontan 9 specii. Cel mai răspândit este molidul obișnuit care se cultivă și în republica noastră. Din lemnul lui moale, de culoare albă, se confecționează instrumente muzicale, se obține celuloză și se fabrică hârtie.

Bradul este un gen de conifere cu tulpina până la 100 m înălțime, cu coroana deasă, în formă de con. Spre deosebire de molid, cu care se aseamănă la prima vedere, bradul are scoarța netedă, subțire cu numeroase pungi de rășină. Frunzele sunt plate moi, cu partea superioară de culoare verde-închisă și cea inferioară - deschisă cu 2 dungi albe. Se cunosc c. 40 specii. Pe teritoriul republicii noastre se cultivă în scopuri decorative bradul de Siberia, bradul de Caucaz, bradul argintiu ș. a. Din cetină și rămurele tinere se extrage un ulei valoros.

Laricea sau zada este un gen de plante conifere care au frunza căzătoare, sunt iubitoare de lumină și rezistente la îngheț. Ele trăiesc până la 900 ani. Se cunosc circa 15 specii, răspândite, de regulă, în emisfera nordică. Lemnul de larice se deosebește prin înalte proprietăți tehnice, este rezistent la acțiunea apei. În Republica Moldova se cultivă laricile european și laricile de Siberia.

Chiparosul este un gen de plante conifere cu frunzele scvamiforme, de o culoare verzuie-albăstrie, au conurile mici, aproape rotunde. Din cele 15 - 20 specii cunoscute și răspândite în zonele temperate și calde ale Euroasiei, Americii de Nord și Africii de Nord.

Ienupărul este un gen de plante conifere persistente de până la 30 m înălțime. Cele tinere au frunzele aciforme, cele mature - scvamiforme. Fructul lor, numit conbacă, este de culoare albastră-întunecată suculent, dulceag și se folosește în medicină. Frunzele conțin și emană în mediul înconjurător multe fitoncide. Plantele din acest gen cresc încet, însă sunt longevive (trăiesc până la 1000 ani). Se cunosc c. 60 specii, răspândite în zonele temperate ale emisferei nordice. În Republica Moldova se cultivă 3 specii (mai ales - ienupărul obișnuit și ienupărul de Virginia).

Foioasele sunt, de regulă, plante angiosperme (cu sămânța acoperită). Majoritatea speciilor de arbori din acest grup au frunzele căzătoare, se înmulțesc prin semințe, lăstari din tulpină, marcote, butași. Cei mai cunoscuți sunt: stejarul, fragul, ulmul, carpenul, teiul, arțarul, plopul ș. a.

Fagul este un gen de arbori din familia fagacee. Ei eu tulpina erectă, până la 50 m înălțime de 2 m în diametru, scoarța netedă, de culoare cenușie, frunzele simple, florile unisexuate; fructul lor e o nuculă triedrică. Se cunosc 10 specii de fag, răspândite în regiunile extra-tropicale ale emisferei nordice. Pe teritoriul Republicii Moldova crește fagul comun, (în Codrii de Nord-Vest formează arboret) care trăiește până la 500 ani. Lemnul de fag e dens, greu, se folosește la construcțiile subacvatice, la fabricarea mobilei. Semințele fagului servesc ca hrană pentru animalele și păsările sălbatice.

Ulmul este un gen de plante din familia ulmacee, majoritatea cărora sunt arbori cu frunzele căzătoare, iar unele - plante veșnic verzi. Ele ating până la 40 m înălțime și 2 m în diametru, au frunzele alterne, simple, dublu dințate, fructul lor este o samară. Se cunosc peste 30 specii răspândite în zona temperată și în zona tropicală ale emisferei nordice. Pe teritoriul republicii noastre cresc spontan (prin păduri) velnișul, ulmul de câmp, ulmul de munte, iar câteva specii se cultivă ca arbori decorativi. Lemnul de ulm se folosește la construcții, pentru fabricarea mobilei.

Carpenul este un gen de plante din familia betulacee. Această familie cuprinde 30 de specii care sunt răspândite în zona temperată a emisferei nordice. Pe teritoriul Republicii Moldova crește carpenul comun (răspândit, mai ales, în zona Codrilor) un arbore de până la 25 m înălțime, care uneori formează arboret pur, numit cărpiniș, se plantează pentru înverzirea terenului și în perdelele de protecție, iar în pădurile din r-ul Cimișlia crește cărpinița - un arboraș (uneori arbust).

Teiul este un gen de plante lemnoase din familia tiliacee. Se cunosc c. 50 specii, răspândite în emisfera nordică. Pe teritoriul republicii noastre cresc spontan teiul pucios, teiul cu frunza mare, teiul argintiu și se cultivă ca plante decorative teiul american și teiul de Caucaz. Cel mai răspândit este teiul pucios - un arbore de 20 - 25 m înălțime, care trăiește până la 1 000 ani. El are scoarța cenușie-întunecată, brăzdată longitudinal, frunzele cordiforme, cu partea inferioară de culoare albastră-verzuie, florile gălbui cu un efect sudorific și expectorant. Teiul suportă bine condițiile mediului urban și se folosește pe larg în perdelele de protecție. Din lemnul de tei se fac putini, căzi, mobilă, instrumente muzicale.

Arțarul este un gen de plante din familia aceracee. Unele dintre aceste plante au frunzele simple, altele - compuse. Fructul lor reprezintă o bisamară cu aripioare. Se cunosc c. 150 specii. Dintre ele în Republica Moldova cresc arțarul propriu zis, jugastrul, paltinul, arțarul american. Din lemnul de arțar se fabrică mobilă și instrumente muzicale. Unele specii se cultivă ca plante decorative.

Plopul este un gen de arbori din familia salicacee. Aceștia ating 20 - 40 m înălțime, au frunzele simple, lung pețiolate ovate, eliptice, lanceolate sau liniare, florile unisexuate, grupate în amenți. Se cunosc peste 100 specii, răspândite în emisfera nordică. În republica noastră cresc spontan plopul alb, plopul negru, plopul tremurător, se cultivă ca plante decorative plopul piramidal, plopul de Canada. Din Lemnul de plop tremurător se fabrică chibrituri.

Stejar (ramură cu ghinde)

Tei (ramură cu flori, fructe coapte)

Mesteacăn (ramură cu ament fructifer, fruct)

Plop tremurător (vârful unei ramuri cu ament floral, frunză, fruct, semințe)

Arin negru (ramură cu amenți, fruct)

Velniș (o porțiune de ramură cu fructe și inflorescență)

Ape minerale se numesc apele naturale care, datorită conținutului lor mare de săruri minerale, gaze și substanțe organice dizolvate, precum și proprietăților specifice (temperatură, componenți biologic activi, radioactivitate ș. a.). se întrebuințează în scopuri profilactice și curative.

Apele minerale se formează din apele de infiltrație, din apele magmatice sau din apele mixte provenite din amestecarea apelor de suprafață cu cele subterane, care în urma interacțiunii cu rocile de adâncime și influența factorilor biologici se mineralizează. Cele mai mari izvoare de ape minerale se găsesc în zonele dislocărilor tectonice și ale vulcanilor activi.

În fosta Uniune Sovietică erau peste 100 feluri de ape minerale, ce pot fi clasificate după mai multe criterii. După însemnătatea lor balneologică apele minerale se împart în specifice și nespecifice.

E bogată în ape minerale și Republica Moldova. Pe teritoriul ei se întâlnesc peste 70 de izvoare de ape minerale nespecifice, care conțin bicarbonat de sodiu (s. Hârjauca, raionul Călărași; s. Cornești, raionul Ungheni), bicarbonat și clorură de sodiu, bicarbonat de magneziu (or. Chișinău), sulfat, bicarbonat și clorură de sodiu (or. Ciadîr-Lunga), clorură de sodiu (s. Copanca, raionul Slobozia) ș. a.

În Republica Moldova sunt și izvoare de ape minerale specifice sulfuroase (zona orașului Ungheni; raionul Vulcănești), de ape bromurate (s. Pârlița, raionul Ungheni), carbogazoase (s. Horodiște, raionul Dondușeni). Apele minerale de Chișinău și de Varnița sunt întrebuințate și ca ape de masă. Au căpătat o răspândire largă, de asemenea, apele minerale artificiale, care se prepară din săruri pure și au o compoziție identică cu cea a apelor minerale naturale.

”Apă! Tu n-ai nici gust, nici culoare, nici aromă, tu nu poți fi descrisă nici definită, dar fără a te cunoaște, potolindu-ne setea, te admirăm! Și e puțin să spunem, că iești necesară vieții: tu ești, de fapt, însăși viața! Ne pătrunzi de o plăcere, care nu poate fi redată prin nici un fel de simțuri. Cu tine ne recăpătăm puterile pierdute. Prin mila ta ni se refac izvoarele secătuite ale inimii. Tu ești cea mai mare bogăție de pe Pământ...” Acest imn apei îi aparține cunoscutului scriitor francez Antoine de Saint-Exupéry.

Apa este un compus chimic al hidrogenului cu oxigenul. În condiții obișnuite ea prezintă un lichid incolor, fără gust și fără miros. Deși ni se pare atât de cunoscută, ea este o minune care mai păstrează încă multe taine.

Apa a jucat un rol colosal în procesul dezvoltării geologice a planetei noastre. Fără apă Pământul ar fi rămas un pustiu fără de sol și atmosferă. Milioane de ani la rând a distrus apa bolovanii de piatră, dizolvând substanțele neorganice, contribuind împreună cu plantele, animalele și microorganismele lor la procesul de formare a solului.

Apa intră și în componența celulelor fiecărui organism. Meduza conține 99,9% de apă, tomatele - 95%, organismul omului - până la 80%, păpușoiul - 70%.

Cele mai complicate reacții chimice din celulele organismelor vii pot avea loc numai în prezența apei. Pierderea a 10 - 20% de apă din organism duce la moartea lui.

Activitatea societății omenești e de neconceput fără apă.

Oamenii foloseau apele drept căi de comunicație, pentru pescuit, pentru dobândirea sărurilor.

În secolul nostru apa este necesară în cantități și mai mari. Un locuitor de la oraș folosește 300 - 600 litri de apă pe zi. O cantitate mare de apă se utilizează în industrie. Pentru obținearea unei tone de oțel se cheltuiesc 300 m³ de apă, a unei tone de cupru - 500 m³, de mase plastice - 1000 m³, de cauciuc sintetic - 3500 m³, de fibre sintetice - până la 5000 m³.

Întreprinderile mari, centralele electrice cu adevărat sorb râuri întregi. De exemplu, o fabrică de zahăr consumă tot atâta apă, cât un oraș ca Tiraspolul.

De multă apă are nevoie agricultura. Pentru creșterea unei tone de grâu și a unei tone de orez sau bumbac sunt necesare, respectiv, 1500, 4000 și 10 000 tonde de apă. Pentru irigarea unui hectar de teren arabil este nevoie de 8 - 15 mii m³ de apă.

Apa din bazine, de regulă, conține nisip, lut, săruri, uleiuri, acizi, baze, microorganisme, alge, ciuperci ș. a.

Apa are însușirea de a se auto-purifica, însă în condițiile actuale acest proces este insuficient. Pentru a evita poluarea apelor din râuri și bazine la întreprinderile industriale se construiesc instalații de purificare, se introduc tehnologii, care nu necesită apă, tehnologii cu circuit închis al apei, precum și tehnologii fără deșeuri.

Oceanul Mondial cuprinde 70,8% din suprafața globului pământesc. Rezervele de apă sunt colosale, însă circa 98% din ele sunt ape sărate și numai 2% - ape dulci, dintre care 1,65% - sunt ghețari.

Fosta Uniune Sovietică ocupa primul loc în lume după resursele de apă dulce. De exemplu, în lacul Baikal sunt concentrate 20% din resursele mondiale de apă dulce. Însă această apă e repartizată pe teritoriul țării neuniform: regiunilor vestice și celor sudice, unde trăiesc 85% din populație le revin numai 15% din resursele acvatice ale râurilor. Pentru a asigura orașele și satele cu apă se construiesc canale, complexe hidrotehnice, lacuri de acumulare ș. a.

În Republica Moldova resursele medii de apă dulce constituie 14,1 km³ (fără apa din Dunăre și din lacul Cahul). Dacă le calculăm la cap de locuitor, aceste resurse, sunt cele mai mici pe țară. De aceea se cere o atitudine deosebit de grijulie față de apă (râuri, izvoare, lacuri, fântâni) din partea tuturor locuitorilor, inclusiv și a tinerilor naturaliști.

În natură are loc un circuit permanent al apei. Se deosebesc circuitul mic (ocean - atmosferă - ocean) și circuitul mare (ocean - atmosferă - uscat - ocean).

Deși se consideră că, datorită circuitului ape pe Pământ, rezervele de apă sunt practic inepuizabile, totuși e necesar să păstrăm această comoară atât pentru noi, cât și pentru natură. În țara noastră măsurile de îmbunătățire a calității apei, de folosire rațională a ei se înfăptuiesc în conformitate cu regulile de ocrotire a resurselor de apă. Un mare ajutor îl pot oferi statului în ceea ce privește protecția bazinelor de apă și patrulele albastre.

Sunt denumite animale răpitoare sau de pradă acele animale care se hrănesc cu alte animale. Ele se întîlnesc printre mamifere (carnivorele), păsări, reptile, pești, insecte, viermi ș. a. Mamiferele și păsările sunt înzestrate cu organe de înhățare și ucidere a victimei - cu gheare, dinți, ciocuri ascuțite; insectele - cu mandibule speciale ș. a. m. d. Unele răpitoare pândesc prada și în legătură cu aceasta în procesul evoluției au căpătat o colorație protectoare, corespunzătoare mediului în care trăiesc. De exemplu, vulpea-polară (iarna), bufnița-polară, ursul-alb (din regiunile nordice) au culoarea albă, șerpii-tropicali din jungle au culoarea pestriță, tigrul are blana cu dungi transversale.

Răpitoarele care trăiesc în stepe, pustiuri - de regulă, își vânează prada prin urmărire. Ele sunt suple, vânjoase, au picioarele lungi, vederea ageră. Animalele răpitoare de pădure au mirosul și auzul bine dezvoltate. Mamiferele răpitoare au corpul mlădios, iar păsările răpitoare - aripile scurte și coada lungă, toate servind pentru manevrarea rapidă printre tulpinile și crengile copacilor.

În natură animalele răpitoare și prada lor se află într-o dependență reciprocă. Primele au un anumit teritoriu de vânătoare care le asigură hrana necesară. Cu cât este mai mare animalul răpitor, cu atât este mai mare și teritoriul pe care vânează el. De exemplu, teritoriul tigrului-de-Ussuri are în diametru până la 100 km. Dacă animalele care servesc ca pradă migrează, în urma lor pornesc și animalele răpitoare: tigrul după mistreți, ulii, șoimii - după rațele migratoare și culici... Omul folosește aceste interdependențe în scopul său. După aglomerările de păsări marine - pescăruși, fulmari, alce - pescarii descoperă bancurile de pești din largul mării.

Evoluția animalelor răpitoare a decurs concomitent cu evoluția animalelor-pradă, ceea ce a lăsat o anumită amprentă asupra biologiei lor. Astfel, cu cât o specie este nimicită mai mult de animalele răpitoare, cu atât ea este mai fecundă. În urm înmulțirii în masă a animalelor-pradă crește numărul răpitoarelor care se hrănesc cu ele. Vânătorii au remarcat demult faptul că după anii când abundă rozătoarele urmează numaidecât creșterea numărului de vulpi. În asemenea ani bufnițele ți șorecarii scop pui de 2 - 3 ori. În anii cu puțină hrană, răpitoarele au mai puțini urmași sau nu se înmulțesc deloc.

De răpitoare depinde durata vieții animalelor care le servesc drept hrană: în natură puțini șoareci-de-câmp ajung să trăiască mai mult de un an, pe când în captivitate ei pot trăi până la 4 - 5 ani. Animalele răpitoare reglează și componența animalelor-pradă. Uneori, în anumite perioade ale anului răpitoarele vânează în special masculi sau femele, animale adulte sau animale tinere. Astfel până la coacerea recoltei de cereale principala hrană a șorecarilor sunt rozătoarele tinere de pe terenul respectiv. Animalele mature și puii mici în acest timp sunt ascunse bine de semănături. După seceriș se schimbă structura de vârstă a populațiilor de animale rozătoare de vânat, crește numărul indivizilor maturi, are loc ”întinerirea” populației. Vânarea intensă a unei specii duce la micșorarea ei numerică și la o modificare corespunzătoare a raporturilor dintre speciile care populează același biotop.

Oricând, însă, primele cad victimă animalele bolnave și slăbite. Prin aceasta animalele răpitoare joacă rolul de sanitari naturali care împiedică răspândirea bolilor între animale.

Din păcate, adesea animalele înzestrate cu cioc ascuțit, cu gheare și colți sunt considerate dăunători care trebuie nimiciți fără cruțare, dar aceasta e o părere greșită, bazată pe cunoașterea insuficientă a naturii.

Creșterea animalelor de blană în cuști este o ramură a zootehniei. Ea practică de mai puțin de o sută de ani. În această perioadă a înregistrat succese frumoase, devenind principalul furnizor de blănuri de pe planetă. În țara noastră creșterea animalelor de blană în cuști se practică din anul 1924, dezvoltându-se mai intens în anii de după război. În anul 1970 fosta Uniune Sovietică s-a plasat pe primul loc în lume în ceea ce privește producția de blănuri de la aceste animale.

Nurca albă

În gospodăriile din țara noastră se cresc câteva specii de animale cu blana valoroasă: nurca-americană, vulpea-argintie, vulpea polară, nutria și samurul. De altfel, fosta Uniune Sovietică era unica țară în care se creștea samurul. La unele ferme se cresc șinșilele, castori, jderi, câine-enot și dihori. Mulți își închipuie că gospodăriile de creștere a animalelor de blană sunt concentrate undeva în adâncuri de taiga, în tundră și chiar dincolo de Cercul Polar. În realitate, majoritatea lor se află în regiunile intens populate, în apropiere de orașele mari în care există mari întreprinderi de prelucrare a peștelui și cărnii și ale căror deșeuri sunt folosite ca hrană pentru aceste animale. Astfel, numai în regiunea Moscova se află 5 mari gospodării de creștere a animalelor de blană. Acestea sunt adevărate fabrici, cu un înalt grad de mecanizare. Prin selecție specialiștii au obținut animale care se deosebesc cu mult de semenii lor din natură atât după colorația, cât și după calitatea blănurilor. În natură nu există o diversitate de nurci colorate atât de mare ca la ferme, unde s-au înregistrat circa o sută de varietăți de culoare, un adevărat curcubeu de blănuri colorate: de nutrii albe, aurii, negre; de vulpi-polare cu blana de o nunță albastră și ca platina, de vulpi-polare argintii și albe - toate au fost obținute de om. În dependență de scopul pe care-l urmărește crescătorul de animale care efectuează selecția, blana nurcii poate fi mătăsoasă sau aspră, cu părul lung sau scurt.

Vulpe polară

În fosta Uniune Sovietică au fost obținute pentru prima dată în practica mondială de creștere a animalelor de blană în 1969 - samurul-negru (sovhozul de creștere a animalelor de blană ”Pușkinschii” de lângă Moscova) și rasa etalon de nurci; în 1971 - rasele de vulpe-polară-argintie-neagră, de vulpe-polară-cu-vualetă ș. a.

Vulpe roșcată

O contribuție importantă la dezvoltarea creșterii animalelor cu blănuri scumpe din țara noastră au adus-o tinerii naturaliști. De numele lor este legată studierea biologiei samurilor. Numeroși tineri naturaliști au participat la munca experimentală de studiere a condițiilor de hrănire și întreținere a animalelor sălbatice în condiții de fermă. Și mulți din ei au devenit zootehnicieni.

Se numesc animale veninoase ființele vii ce produc substanțe, care sunt otrăvitoare atât pentru indivizii de alte specii de animale, cât și pentru om. Se cunosc circa 5 mii specii de animale veninoase. În fosta Uniune Sovietică se întâlneau c. 1500. Cel mai bine sunt studiați șerpii, insectele, scorpionii, păianjenii ș. a. Întrucât animalele veninoase sunt destul de răspândite, pentru a evita pericolul întâlnirii cu ele, trebuie să le cunoaștem particularitățile biologice, să le putem deosebi de alte animale asemănătoare.

Unele animale veninoase (de exemplu, șerpii veninoși, scolopendrele, scorpionii, unii păianjeni) sunt dotate cu glande veninoase și cu organe de atac: dinți, maxilare, ghimpi cu ajutorul cărora introduc veninul în corpul victimei. Altele, folosesc veninul pentru a se apăra de animalele de pradă. De exemplu, scarabeiul-de-baltă își împroașcă dușmanii cu un lichid caustic; broaștele-râioase și buhaiul-de-baltă secretă din glandele sale dorsale și cervicale o substanță toxică spumoasă.

În mările din sudul Extremului Orient se întâlnesc îngrămădiri de gonioneme (meduze-cu-cruce). Atingând o asemenea meduză, omul simte o arsură puternică produsă de celule nematociste care îi acoperă suprafața tentaculelor. Arsurile pe care le produc unele meduze pot provoca paralizarea centrului respirator, oprirea inimii. Extrem de mare e numărul de meduze veninoase în mările tropicale. Una dintre cele mai periculoase este meduza numită ”viespe-de-mare” care populează apele Mării Bariere de corali (Australia). Are doar 5 cm în diametru, însă de pe urma arsurii produse de această meduză omul moare aproape momentan.

Culegătorii de scoici din regiunile tropicale întâlnesc o moluscă cu o cochilie conică foarte frumoasă, de unde îi provine și numele de conus. E suficient s-o i-a cineva în mână, că ea imediat scoate o trompă mică înzestrată cu dințișori ascuțiți. Urmează o zgârietură ușoară și în mâna culegătorului imprudent este injectată o porție de venin, care provoacă o durere atât de puternică, încât îi amorțește mâna, apoi apar și alte semne de intoxicație gravă - palpitații ale inimii, pierderea cunoștinței ș. a.

În mările tropicale se întâlnesc des caracatițele - niște moluște cefalopode cu opt tentacule șerpuitoare care produc groază numai prin aspectul său, adevăratul pericol, însă, prezentându-l așa-numitul cioc format din maxilarele cornoase și ascuțite. Cu acest cioc chiar și o caracatiță mică, fiind apucată cu mâna, poate mușca și secreta în rana produsă un lichid foarte toxic.

Din ghimpii aricilor-de-mare se elimină o mucozitate toxică care, nimerind într-o rană, provoacă dureri și paralizia mușchilor. Nu degeaba cunoscutul cercetător al adâncurilor marine Jacques-Yves Cousteau a considerat unele specii de arici-de-mare drept cele mai periculoase animale marine.

La mulți pești glandele veninoase sunt situate pe piele sau pe radiile înotătoarelor. Trigonul din Marea Neagră este înarmat cu un ghimpe zimțat situat pe coadă. Acest pește stă afundat în nisip sau în mâl și, când cineva îl calcă, el imediat își înfige ghimpele și introduce venin. Când sunt deranjați, produc împunsături veninoase și alți pești - scorpia-de-mare, dragonul sau dracul-de-mare, scorpenele ș. a.

E foarte toxic veninul de caracut - păianjen care se întâlnește în pustiurile și stepele din Asia Mijlocie, Daghestan, Crimeea. Femela acestui păianjen are corpul până la 1 cm lungime, de culoare neagră strălucitoare, cu pete roșii-purpurii pe abdomen. De obicei, se ascunde sub pietre. Mușcătura ei poate fi mortală nu numai pentru om, dar și pentru astfel de animale mari cum sânt calul și cămila. Masculul e cu mult mai mic și nu-i primejdios. Pentru om prezintă pericol și tarantulele - păianjeni pufoși, de 4 cm lungime. Se întâlnesc în stepe unde își sapă vizuini verticale și adânci, în care se adăpostesc în timpul zilei, iar noaptea ies la vânat insecte. Înțepătura de tarantulă e destul de dureroasă, dar nu-i mortală.

În zonele cu multă umezeală din Transcaucazia se întâlnesc niște scorpioni-negri, destul de mari, cu un ghimpe ascuțit la capătul cozii și cu care pot să înțepe chiar la o atingere întâmplătoare. Înțepătura scorpionului-negru provoacă o durere mare și chiar o paralizie parțială. Mai puțin dureroasă este înțepătura scorpionilor-galbeni care trăiesc în pustiurile din Asia Mijlocie și în zonele aride din Transcaucazia.

Sunt fioroase solifugele, numite și păianjeni-de-soare, înrudite cu scorpionii. Deși și-au creeat o faimă de animale veninoase cumplite, ele nu au glande veninoase și nu totdeauna pot străpunge cu maxilarele piele unui om adult, însă mușcătura lor e dureroasă și poate provoca inflamații purulente.

Dintre animalele veninoase cei mai cunoscuți sunt șerpii, care se întâlnesc într-un număr deosebit de mare la tropice. Printre ei se află cobra-regală din Asia de Sud care atinge 5,5 m lungime, bușmeisterul din America de Sud cu o lungime de până la 3,5 m, cobra-scuipătoare care poate să-și împroaște veninul la distanțe de până la 2 m. În țara noastră se întâlnesc 10 - 14 specii de șerpi veninoși, răspândite, mai ales, în Transcaucazia și Asia Mijlocie. Cea mai frecventă este vipera-comună, care se întâlnește și în republica noastră. Mușcătura ei e dureroasă, însă rareori are urmări grave. Cei mai periculoși șerpi din țara noastră sunt: cobra, ghiurza și efa. Pentru tratarea mușcăturilor de șerpi și neutralizarea veninului, medicii folosesc săruri speciale.

Animalele veninoase nu trebuie să fie privite numai din punctul de vedere al eventualei primejdii pe care o prezintă pentru om. Anume o așa viziune a dus la nimicirea în masă și nechibzuită a multor specii de animale veninoase. Multe specii de șerpi, de exemplu, cobra, vipera-caucaziană, vipera-rinocer se află pe cale de dispariție și au fost incluse în Cartea Roșie a Republicii Moldova. De regulă, animalele veninoase atacă omul numai atunci când sunt lovite sau deranjate din întâmplare, de aceea cunoașterea modului de viață și a locului de trai este una dintre măsurile de profilaxie contra animalelor veninoase. Unele aduc chiar și folos, de exemplu, albinele-melifere produc miere, contribuie la polenizarea plantelor. Veninul de șarpe, veninul de albini și preparatele medicamentoase obținute pe baza lor sunt folosite pentru tratarea unor boli.