Anabioza este o stare a organismului, caracterizată prin reducerea considerabilă a activității vitale și lipsa semnelor vizibile de viață.

 Cuvântul ”anabioz” provine de la grecescul anabiosis - înviere, deșteptare, adică ”proces de revenire la viață”. La animale acest fenomen a fost observat pentru prima oară în anul 1701 de către renumitul naturalist olandez A. Leeuwenhoek. El a luat din jgheabul unui acoperiș nisip uscat și l-a pus într-un tub de sticlă cu apă. Examinându-l peste un timp la microscop, savantul a văzut niște organisme vii minuscule, cuscute acum sub denumirea de rotifere sau rotatoare. Leeuwenhoek a lăsat de mai multe ori nisipul să se usuce, dar rotatoarele își reveneau de fiecare dată...

 Anabioza este un exemplu de adaptare biologică a organismelor la condițiile de mediu nefavorabile. Datorită acestei capacități, formate în procesul evoluției organismele supraviețuiesc. Organismele cad în stare de anabioză în cazul schimbării bruște a temperaturii mediului, lipsei de umezeală și din alte cauze. Se manifestă la virusuri, microorganisme, nevertebrate, amfibieni și reptile, mușchi, licheni și chiar la unele plante cu flori.

 Starea de anabioză apărută în condiții de îngheț are multe trăsături comune cu hibernarea (somnul de iarnă al unor animale mamifere), iar cea apărută în caz de deshidratare a organismului - cu estivarea (somnul de vară al unor insecte) ș. a. Un exemplu tipic de anabioză este viața latentă a semințelor multor plante, care își păstrează capacitatea de încolțire zeci și chiar sute de ani.

 Anabioza poate fi provocată în mod artificial, de exemplu în scopul preparării unor vaccine, păstrării îndelungate a unor culturi bacteriene, conservării unor țesuturi și organe (sânge, cartilaje, oase, vase sangvine), necesare chirurgilor pentru transplantare. Studiul anabiozei prezintă un interes deosebit în vederea sporirii rezistenței organismului în timpul zborurilor cosmice.