Enciclopedia Naturii

 La ora actuală cunoaștem 30 de zone de protecție care constituie niște strălucite podoabe ale plaiului moldav. Braniștea (sector rezervat) prezintă, de fapt, un mic muzeu sub cerul liber: teritoriul ei este ocrotit prin lege de orice fel de transformări, pentru a păstra întreaga configurație geografică împreună cu plantele și animalele rare.


 Fiecare sector rezervat e un pitoresc colț de natură: 33 de vaduri ale Naslavcei, Rudi-Arioneștii, Climăuții, Valea-Adâncă, Saharna și Țipova, Feteștii, ”La castel”, Suta de Movile... Astfel, la Rudi-Anionești stâncile uriașe, dispuse în amfiteatru prin strungi, în zilele când vântul suflă dintr-o anumită direcție, emit sunete melodioase și de aceea încă din vremi străbune au fost numite harpe eoliene. Tot aici se găsește ”Farfuria turcului” - niște urme dintr-o cetate de pământ, în forme de găvan, datând din sec. VII-X.

 Formațiile calcaroase sunt caracteristice pentru Moldova de Nord. Lângă Fetești se găsește o stâncă înaltă și voluminoasă din calcare dure coraliene. Deosebit de frumos e defileul ”La castel” de lângă Gordinești: stane de piatră, cărărui șerpuitoare, malul pitoresc al Racovățului. Pe pereții abrupți cresc alunul, jugastrul, gladișul, cornul, vișinul-turcesc, scumpia. Deși în astfel de zone de protecție circulația turistică nu-i interzisă, speciile florale au condiții optime pentru dezvoltarea lor nestingherită.

 Nu departe de surpătura de lângă Rașcov, unde poți studia pe viu suprapunerea rocilor, se găsește Valea-Adâncă, a cărei faimă se datorește, în primul rând, frumuseții sălbatice a acestor locuri. Una din legende spune cum că aici, într-o grotă de piatră, s-ar fi ascuns de prigoană haiducul Ustim Carmaliuc.

 Braconajul este încălcarea în mod conștient a legilor de protecție a naturii - vânarea ilegală a animalelor sălbatice și nimicirea plantelor, tăierea ilegală a pădurilor, distrugerea cuiburilor, vizuinilor, furnicarilor ș.a. Conform legislației, braconierii sunt trași la răspundere administrativă și penală.


 În conformitate cu codul administrativ și codul penal al Republicii Moldova, infracțiune se consideră:

• nimicirea sau provocarea unor daune considerabile pădurilor prin incendieri sau ca urmare a folosirii neglijente a focului; 
• nerespecarea regulilor de vânare și de pescuit; 
• transportul buștenilor pe apă sau executarea lucrărilor de explodare cu încălcarea regulilor de protecție a resurselor piscicole; 
• nerespectarea regulilor de exploatare a bogățiilor solurilor; 
• tăierea ilegală a arborilor; 
• poluarea bazinelor hidrografice și a aerului; 
• distrugerea intenționată a unor monumente de cultură sau a unor obiecte naturale aflate sub protecția statului precum și alte acțiuni prevăzute în legislația penală, care dăunează mediului înconjurător.

 Bourul este un mamifer din grupa bovinelor acum dispărut. Se consideră strămoșul multor rase de vite cornute mari din Europa. A apărut la sfârșitul epocii pleistocene (cca. 15 mii de ani în urmă), fiind răspândit în raioanele centrale, de sud-vest și de vest ale părții Europene a fostei URSS, în Europa Centrală și în unele țări din Europa de Vest.

 În Republica Moldova au fost găsite rămășițe scheletice de bour (lângă satul Frumușica, r. Florești, s. Brânzeni, r. Edineț) din mileniile 10 - 8 înaintea erei noastre. Multe oase de bour au fost descoperite în așezările omenești de cultura Tripolie (mileniile 4 - 3 înaintea erei noastre). De exemplu, lângă or. Florești au fost găsite vre-o 500 de oase de la 36 de animale, în apropierea s. Ruseștii Noi, r. Hâncești - peste 300 de oase de la 25 de animale. Printre obiectele descoperite sunt cranii, coarne, maxilare, măsele, oase ale membrelor ș. a. Începând cu mileniul 2 înaintea erei noastre, numărul bourilor pe teritoriul dintre Nistru și Prut începe să se reducă. Același lucru s-a constatat și în alte regiuni ale Europei. În sec. XIII - XIV bourul dispăruse în majoritatea țărilor din Europa de Vest, supraviețuind în regiunea dintre Marea Neagră și partea de est a Mării Baltice, mai ales în țările baltice.

 Cele mai târzii rămășite scheletice de bour descoperită în Moldova țin de sec. XIV (Orheiul Vechi, r. Orhei, Hansca, r. Hâncești ș .a.). Despre existența bourului în Bucovina ne vorbesc lucrarea lui Dimitrie Cantemir ”Descrierea Moldovei” (1716), precum și diferite legende. Una din ele povestește, că voivodul Dragoș Vodă a trecut cu însoțitorii săi din Maramureș în Bucovina, urmărind un mamifer puternic și rar întâlnit (numit bour), pe care l-a omorât lângă râul Suceava. Capul de bour înfrumuseța stema Statului Moldovenesc feudal.

 Existența de odinioară a bourului prin părțile noastre e confirmată, de asemenea, prin unele denumiri vechi de sate, dealuri și văi, cum ar fi Boureni, Valea Bourului. Se consideră că ultimul bour a fost vânat în Polonia în anul 1627. Unii savanți socot, că în unele păduri dese din Bucovina, bourul ar fi trăit până la începutul sec. XVIII.

 Din cele mai străvechi timpuri omul, mai întâi colectând, apoi cultivând plante, afla care din ele sunt folositoare și care - dăunătoare. Semințe de diferite plante (graminee, in, mac, mazăre) au fost găsite de arheologi încă din așezările din epoca paleolitică. Pentru prima dată plantele încep să fie descrise și sistematizate în Grecia antică. Astfel a apărut botanica (de la grecescul botane - iarbă), știința despre plante.

 Un rol deosebit în dezvoltarea botanicii l-au jucat savanții ruși și sovietici I. P. Borodin, K. A. Timireazev, V. L. Komarov, N. I. Vavilov, G. F. Morozov, V. V. Aliohin, V. N. Sukaciov ș. a. Sunt cunoscute lucrările savanților din fosta RSSM - V. N. Andreev, T. S. Gheideman, B. T. Matienco, A. A. Cebotari ș. a.

 În prezent botanica s-a divizat în mai multe ramuri.

 Sistematica plantelor se ocupă cu descrierea, clasificarea și studierea evoluției plantelor pe Pământ.

 Paleobotanica studiază plantele fosile, morfologia - forma și structura externă a organelor, iar anatomia plantelor - structura internă a organismelor vegetale.

 Ecologia plantelor studiază interdependența dintre plante și mediul înconjurător.

 Geobotanica (numită uneori și fitocenologie) cercetează învelișul vegetal al Pământului.

 Savanții botaniști studiază și procesele chimice ce au loc în organismele vegetale, ei pătrund în tainele variabilității și eredității pentru a dirija aceste procese și a modifica plantele în direcțiile necesare omului. La rândul lor cunoștințele din domeniul botanicii se aplică și în alte domenii. De exemplu, geologii au elaborat metode de depistare a substanțelor minerale utile cu ajutorul plantelor indicatoare.

 Pedologii au determinat rolul plantelor în formarea diferitelor tipuri de sol. Tot mai multe plante se folosesc în industria alimentară, farmaceutică și chimică.

Bionica studiază și aplică unele ”mecanisme secrete” ale plantelor, iar botanica industrială rezolvă unele probleme de ocrotire a naturii.

 Pentru a studia și a explica un șir de fenomene biologice, de procese fizice și fizico-chimice ce au loc în organismele vii, precum și structura sistemelor biologice (de la nivel molecular și până la nivel de organism ca un tot unitar) savanții au folosit metode și cunoștințe acumulate de la alte științe, mai ales de biologie, fizică și chimie. Astfel pe baza acestor 3 științe a apărut o disciplină nouă numită biofizică sau fizică biologică. Primul institut de biofizică din lume a fost creat în Uniunea Sovietică, 1919 la Moscova.


 Biofizica are mai multe ramuri. Biofizica moleculară studiază proprietățile fizice și cele fizico-chimice ale moleculelor, complexele moleculare, precum și caracterul proceselor energetice ce au loc în ele. Datorită lucrărilor științifice efectuate în acest domeniu s-a stabilit structura a câtorva sute de substanțe proteice și s-a studiat principiul de formare a moleculelor din care sunt construite celulele organismului viu. Astfel de cercetări au o mare importanță pentru dezvoltarea altor științe cum ar fi de exemplu, biochimia, genetica, biologia moleculară, citologia.

 Biofizica studiază și starea de excitație a moleculelor, stare în care ele devin foarte active din punct de vedere chimic. Anume pe acest fenomen se bazează procesele fito-biologice ce au loc în timpul fotosintezei, vederii, bioluminiscenței.

 Cunoașterea naturii (esenței) acestor procese au ajutat la studierea bioluminiscenței ultraviolete (emiterea de raze ultraviolete) a unor plante și animale.

 Orice organism viu reprezintă un sistem complex în care are loc transformarea unei forme de energie în alta. Organismul consumă energia primită sub formă de hrană pentru a forma celule noi, a se mișca, și pentru alte acțiuni. Biofizica studiază schimbul de energie ce se produce la nivel molecular și la nivel de organism ca un tot unitar.

 Multe organisme conțin până la 90% de lichid: sânge arterial, sânge venos, suc gastric. Prin ce sunt ele separate și cum se petrece schimbul de substanțe în organism - obținerea de substanțe noi și înlăturarea celor neasimilate. Toate procesele acestea sunt realizate de membranele biologice. Studierea principiului de funcționare a membranelor are o mare importanță. De exemplu, colaborarea în acest domeniu a biofizicienilor, biochimiștilor și a fiziologilor a avut ca rezultat crearea rinichiului artificial.

 Organismul viu este un sistem cu autoreglare. Biofizica împreună cu biocibernetica și biomecanica studiază principiile de mișcare (mersul, alergatul, circulația sângelui, respirația). Acest lucru are o mare importanță pentru cunoașterea proceselor biologice ce au loc în organismul uman în timpul muncii, odihnei, zborului cosmic, pentru prevenirea unor boli cardiace, crearea unor aparate ce înlocuiesc unele organe la om.

 Biotronul este un complex de instalații speciale cu ajutorul cărora se pot efectua experimente cu organismele vii în medii ale căror condiții pot fi variate în limite foarte largi.


 Biotronul cu ajutorul căruia se studiază efectul variațiilor mediului înconjurător asupra plantelor se numește fitotron, iar cel cu ajutorul căruia se studiază comportarea animalelor în diferite condiții de mediu - zoo-tron. Fitotroanele se împart la rândul lor, în rizotroane (pentru studierea sistemului radicular al plantelor), carpotroane (pentru studierea comportării fructelor în diferite condiții fizice și chimice, de exemplu, în timpul de păstrare) ș. a. Biotronul cu ajutorul căruia se studiază reacțiile adaptive ale plantelor și animalelor acvatice la condițiile date ale mediului ambiant se numește hidro-biotron.

 La Institutul de genetică ecologică al Academiei de Științe funcționează un biotron cu 26 de camere cu climă artificială (inclusiv un hidro-biotron) dintre care 10 camere sunt dotate cu aparatură specială pentru preluarea în mod automat atât a parametrilor organismelor vii (biomasa, temperatura frunzelor, transpirația) cât și a parametrilor mediului ambiant (umiditatea, temperatura, componența atmosferei ș. a.). Acești parametri sunt transmiși la calculatoare electronice pentru memorizare și prelucrare după programe speciale. Cercetătorii dispun și de un echipament analitic și de aparate de măsură, de un terminal pentru recepția informației tehnico-științifice atât de la centrele din țara noastră cât și de la cele de peste hotare.

 Biotronul din republica noastră este unul dintre centrele unionale medico-științifice de utilizare a complexelor automatizate orientate în domeniul cercetărilor biologice sub aspect ecologic.

 Biotehnologia este tehnologia industrială, bazată pe folosirea unor obiecte (microorganisme, alge ș. a.) și aplicarea unor procese biologice pentru a obține anumite produse valoroase necesare economiei naționale, medicinei ș. a.

 Este strâns legată de microbiologie (folosește metodele de sinteză microbiologică) și de ingineria genică (se ocupă de construirea a noi îmbinări de gene - purtători materiali ai eredității). Unele procedee biotehnologice tradiționale, se aplică din cele mai vechi timpuri la coacerea pâinii, obținerea cașcavalului, oțetului. Aceste produse se obțin prin fermentație, adică prin transformarea substanțelor organice, mai ales a glucidelor, sub acțiunea microorganismelor sau fermenților acestora.

 Biotehnologii folosesc culturi de microorganisme, inclusiv și microorganismele selecționate, obținute de ingineria genică atât în industria alimentară, cât și în cea medicală și chimică. De exemplu, drojdiile furajere servesc la îmbogățirea nutrețurilor cu proteine, unele microorganisme produc (sintetizează) insulină (hormon al pancreasului), necesară bolnavilor de diabet zaharat. Au fost obținute bacterii care produc interferon (preparat antiviral) și bacterii, ce participă la sintetizarea vitaminei B12.

 Microorganismele se utilizează și în metalurgie la extragerea unor metale (mangan, cupru, crom) din minereuri.

 Există bacterii care pot extrage metalele din apele reziduale.

 Cu ajutorul biotehnologiei se rezolvă cu succes problema reducerii conținutului de metan în mine și, deci, a pericolului de explozie. Au fost găsite bacterii care oxidează acest gaz până la acid. Savanții cercetează posibilitatea aplicării biotehnologiei în geologie. Se presupune, că debitând aerul în zăcământul de petrol se vor activiza microorganismele, ce oxidează hidrocarburile petrolului până la acizi grași, ceea ce va spori activitatea vitală a bacteriilor capabile să producă metan. Ca urmare, se va reduce considerabil viscozitatea petrolului, va fi posibilă mărirea presiunii exercitate asupra stratului petrolifer și extracția unei cantități mai mari de petrol.

 Una dintre direcțiile de perspectivă ale biotehnologiei este utilizarea fotosintezei pentru a obține hidrogen (combustibilul viitorului), energie electrică ș. a.

 Încă din timpuri străvechi oamenii vroiau să știe care sunt relațiile dintre plante, animale și mediul lor de existență, limitele de răspândire a vieții pe Pământ. Ei au observat că între organismele vii și natura ”nevie” există o legătură strânsă. De astfel de cunoștințe era nevoie pentru a folosi natura cât mai rațional și pentru a aprecia productivitatea și resursele ei. Iată de ce începând cu sec. XVII savanții progresiști Bernhard Varen, Jean-Baptiste Lamarck, Alexander van Humboldt, Georges-Louis Buffon, iar la sfârșitul sec. XIX V. V. Dokuciaev prin lucrările lor au încercat să demonstreze că tot ce e viu pe Pământ, împreună cu mediul care îl înconjoară, constituie un tot unitar, iar părțile lui componente se află într-o interdependență strictă. Orice schimbare care se produce într-o componentă duce la dereglarea echilibrului dintre celelalte.

 În 1875 geologul austriac Eduard Suess a numit pentru prima dată învelișul Pământului populat de organisme vii ”biosferă”. Ulterior ilustrul geochimist sovietic V. I. Vernadschii a extins această noțiune și asupra altor structuri terestre legate de organismele vii. În deceniile 3 - 4 ale sec. XX, el a elaborat teoria despre biosferă.

 Conform acestei teorii biosfera este regiunea de răspândire a vieții pe Pământ, iar mai exact - învelișul viu al Pământului, ale cărui structură, compoziție și energetică au fost constituite, în principal, prin activitatea din trecut și din prezent a organismelor vii.

 Limita superioară a biosferei cuprinde troposfera și partea inferioară a stratosferei, iar cea inferioară - fundul oceanelor și stratul de pământ până unde a pătruns organismele vii. Principala sursă de energie ce asigură activitatea vitală a biosferei este Soarele.

 Odată cu apariția și dezvoltarea societății umane, biosfera trece într-o nouă etapă de dezvoltare numită noosferă, care se datorează activității conștiente a omului. A dirija procesele naturale înseamnă nu atât a modifica starea ecologică generală la care s-au adaptat plantele, animalele și omul, ci dimpotrivă, înseamnă a menține și a ameliora condițiile naturale de existență a organismelor vii. La rezolvarea acestor probleme trebuie să participe, după cum a arătat V. I. Vernadschii, oamenii de pe întreaga planetă.

 Bioritmul este capacitatea organismelor vii de a se orienta în timp.

 Oamenii au observat încă demult că animalele simt foarte bine timpul. Ele știu când încep fluxurile și refluxurile marine; simt ciclurile lunare și cele anuale. La un timp anumit se trezesc păsările, la un anumit timp ies albinele la culesul mierii, iar animalele de pradă la vânătoare.

 ”Ceasornicul biologic” ajută animalele să pornească la timp și fără griji în migrație. Dacă n-ar avea simțul timpului, ele n-ar putea să-și asigure cantitatea necesară de hrană, să se adapteze la schimbarea anotimpului. Observați orice animal și veți vedea, că fiecare are un anumit orar zilnic, pe care îl respectă cu cea mai mare strictețe.

 Procesele din organismul animalelor sunt supuse și ele unor ritmuri anumite. În mod regulat se desfășoară ciclurile de formare a noilor molecule, procesele de excitație și inhibiție din creier, procesul de respirație și cel de secreție a sucului gastric, bătăile cordului (inimii). Toate acestea se desfășoară la comanda unor ”ceasornice” cu care natura a înzestrat organismele vii.

 Și în lumea plantelor există anumite ritmuri de viață. Ele pot fi observate la diviziunea celulară, în procesele metabolice, de germinare a semințelor, de creștere, înflorire, deschidere și închidere a florilor, de eliminare a nectarului, de formare a sporilor.

 Botanistul suedez Carl Linnaeus care a trăit în sec. XVIII și ”a construit” în rondul de flori de acasă un ceasornic din flori - ”ceasornicul florei”. Încercați și voi să faceți așa ceva. Pentru aceasta e nevoie să știți că

• măcieșul își deschide florile între orele 4 - 5 și le închide între 19 - 20; 
• cicoarea respectiv, între 4 - 5 și 4 - 15; 
• macul - la ora 5 și 14 - 15; 
• păpădie între 5 - 6 și între 14 - 15: 
• cartoful - între 6 - 7 și 14 - 15; 
• inul - între 6 - 7 și 16 - 17; 
• nufărul alb - între 7 - 8 și între 18 - 19; 
• gușa porumbelului - la 9 și între 20 - 21; 
• hilimica (gălbenelele) - la ora 9 și între 15 - 16; 
• măcrișul iepurelui - între 9 - 10 și între 17 - 18; 
• podbalul - la 9 - 10 și între orele 17 - 18.

 La lecțiile de botanică veți afla că frunzele plantelor își pot schimba poziția de câteva ori pe zi. Nu s-ar putea oare să se construiască ”ceasornice” și pe baza lor ? Metronomul biologic poate fi ”construit” și după cântatul păsărilor. Pot semnala timpul și anumite elemente din comportamentul animalelor. De exemplu, graurii încetează să mai adună hrană cu o oră înainte de asfințitul soarelului.

  ”Ceasornicul” organismelor funcționează sub acțiunea principalului ritm al Pământului, adică al rotației acestuia, de care depind variațiile de iluminare, temperatură, umiditate a aerului, de presiune barometrică, radiație cosmică, gravitație, variațiile electricității atmosferice, schimbarea zilei cu noaptea.

 Procesele din organism de care depinde orientarea în timp sunt foarte complicate și se desfășoară pe baza schimbărilor fizico-chimice care au loc în celulele organismului. Mecanismul ”ceasornicului” numit și bioritm (sau ritm biologic) poate să încapă într-o singură celulă. La gândacul de bucătărie el se află în unul din ganglionii sub-faringieni. Ritmul ”ceasornicului” se formează sub influența condițiilor externe și treptat se fixează prin intermediului selecției naturale, transmițându-se prin eriditate.

 Știința mai are de descifrat încă multe taine.

•  Prin ce se deosebesc ”ceasornicele” diferitelor animale ?
• Unde sunt ele situate ?
• De ce elemente ale celulei sau cu ce organe ale corpului este legată funcționarea lor ?
• Care este natura proceselor fizico-chimice ce se desfășoară în ele ?
• Ce modificări le determină funcționarea - cele de natură chimică sau cele de natură fizică ?

 Cunoașterea și priceperea de a dirija timpul interior al organismelor are o mare importanță în tratarea diferitelor boli, la sporirea productivității plantelor și animalelor, la prognozarea unui și de fenomene naturale ș. a. m. d.

 Bionica este o știință limitrofă cu biologia și tehnica. Sarcina ei constă în găsirea pe baza diferitelor modele naturale a unor idei și principii create timp de zeci și sute de mii de ani și de a le aplica în tehnică. De la natură avem ce învăța. Nici în prezent omul nu poate construi aparte atât de miniaturale, de compacte, sensibile, fiabile și cu o așa rezervă de garanție, trăinicie, stabilitate și de interschimbabilitate ca cele inventate și construite de natură.


 E foarte interesantă studierea din punctul de vedere al bionicii a structurii și funcționării creierului, a unor celule nervoase. Deși se compune dintr-un număr enorm de elemente aparte - ”piese” - creierul uman ocupă doar 1,5 dm³. Când s-a încercat să se stabilească ce spațiu va ocupa o mașină care va funcționa ca un creier, s-a constata că ea va  ocupa un spațiu de câteva mii de metri cub. Cum poate fi ea făcută mai compactă ? Căci dispozitivele de memorare de tipul memoriei animalelor, mașinile ”gânditoare” sunt foarte necesare pentru dezvoltarea ciberneticii, pentru automatizarea proceselor de conducere, producție.

 Fiecare analizator animal - ochiul, urechea, organul tactil, al mirosului, gustului - este un ”aparat” fără pereche în ce privește structura și funcționarea. Studierea structurii și principiului lor de funcționare contribuie la apariția a diverse orientări în dezvoltarea tehnicii, industriei și a altor ramuri ale activității economice umane.

 Ochiul poate să perceapă cuante de lumină aparte și fluxuri luminoase intense, să regleze claritatea perceperii de la diferite distanțe a unei imagini ș. a. m. d. Pe aceste principii se bazează construcția unor dispozitive de urmărire și identificare automată a obiectului ș. a.

 Organul termosensibil al șerpilor percepe schimbări de temperatură de 0,2°C, iar organul electric al torpilei electrice și cel al anghilei - diferențe de potențial de fracțiuni de microvolt, fapt care îi ajută să descopere prada. După acest principiu, omul creează aparate care previn despre incendiu sau despre alte fenomene primejdioase legate de schimbarea temperaturii și a potențialului electric.

 Unele specii de meduză sunt în stare să perceapă cu ”urechea” oscilațiile infrasonore; liliecii, fluturii, bufnițele, delfinii folosesc la căutarea hranei oscilațiile ultrasonore. După același principiu au fost construite aparate care previn despre apropierea furtunii, locatoare ș. a. Studierea structurii animalelor și plantelor, ale unora dintre organele lor, conduc și ele la descoperirea de soluții aplicate în practică. Prin descifrarea structurii pielii delfinilor s-a putut realiza o sporire cu 20% a vitezei navelor. Structura oaselor de animale și paielor la plantele graminee au sugerat elaborarea unor construcții ușoare și trainice; biotehnologia, biosinteza și bioenergetica au contribuit la proiectarea unor linii tehnologice fără deșeuri, econome, cu funcționare rapidă.

 Pentru a determina masa recoltei care poate fi strânsă de pe un câmp sau dintr-o livadă, numărul de vite ce se pot hrăni pe o pășune, creșterea masei lemnoase a arborilor dintr-o pădure, sporul în masă a vitelor dintr-o cireadă, este nevoie să cunoaștem biomasa unei plante agricole, unui arbore, a unui animal. Biomasa este masa unei plante, a unui animal sau a tuturor organismelor vii care trăiesc pe o unitate de arie sau într-o unitate de volum. Se exprimă, de obicei, prin masa substanței uscate sau crude (g/m², kg/ha, g/m³ ș. a. m. d.).

 Savanții au calculat biomasa tuturor organismelor de pe Pământ. Ea constituie circa 1,8*10¹² - 2,4*10¹² t substanță uscată. Biomasa viețuitoarelor oceanice (Oceanul Mondial ocupă 70,2% din suprafața Planetei) constituie numai 0,13% din această masă. Deși numărul de specii de animale de pe Pământ constituie 79% din numărul total de organisme vii (21% le revin plantelor), biomasa animalelor (numită și zoo-masă) constituie doar 1% din biomasa întregii planete. Aceasta înseamnă că principalii producători biologici de pe Pământ sunt plantele.

 Bioluminescență (format din grecescul bios - viață, și latinescul lumen, (luminis) - lumină și - escent - sufix cu sensul de acțiune slabă) este numit fenomenul de emisie a luminii (raze verzi, albastre, galbene ș. a.) de către unele organisme, datorită proceselor de activitate vitală ce au loc în copul lor. Fenomenul de bioluminescență este frecvent la diverse animale marine, la licurici, la numeroase ciuperci și bacterii. Lumina poate fi emisă de tot corpul organismului sau de anumite organe ale lui și poate fi de lungă durată (câteva ore în șir) sau sub formă de sclipiri momentane.

 Natura bioluminescenței poate fi diferită. De exemplu, licuricii sclipesc în nopțile de vară datoriră unor organe, celulele cărora conțin luciferină și fermentul luciferoza. În prezența luciferozei, luciferina se oxidează, emițând energie sub formă de lumină. Licuricii emit lumină numai la întuneric, sclipirile luminoase servindu-le pentru a se găsi unul pe altul.

 Deosebit de multe organisme luminescente viețuiesc în adâncul mărilor și oceanelor, mai ales pești, moluște și altele.

 La unele vietăți, organele luminoase sunt constituite nu numai din celule emițătoare de lumină, ci și din celule ce reflectă sau refractă lumină. Aceste organe complexe par fi niște proiectoare veritabile. Unele organisme luminează permanent pe seama organismelor luminescente ce viețuiesc pe corpul lor.

 De cele mai dese ori, însă, organismele vii emit raze luminoase de scurtă durată ca reacție la anumite excitații. Peștele cu ochii felinar poate dirija fascicolul de raze luminoase (emise de bacteriile situate sub ochi) cu ajutorul unor perdeluțe asemănătoare cu pleoapele. Deosebit de utilă este bioluminescența pentru peștele pescar. El are pe cap o ”undiță” cu ”felinar” - un organ mobil, vârful căruia luminează datorită bacteriilor luminescente. Peștele poate aprinde și stinge ”felinarul”, dilatând sau contractând vasele sangvine ce-l alimentează. Lumina ”felinarului” atrage (ademenește) peștișori, răcușori, pe care peștele pescar îi înghite.

 Vietățile marine folosesc bioluminescența nu numai pentru a ademeni prada, ci și pentru a avertiza și speria animalele răpitoare - dușmanii lor.

 Organele producătoare de lumină ale animalelor emit lumină rece (fără căldură) și sunt mult mai economicoase (au un randament mult mai înalt) în comparație, de exemplu; cu becul electric, la care o mare parte din energia electrică consumată se transformă în căldură.

Animale luminescente

Meduza luminescentă

Pește dragon

Calmar luminescent

Creveta-de-fund

Peștele pescar

Omul vrea să exploreze spațiul cosmic.

• Ce îl așteaptă pe el acolo ? 
• Cum va acționa asupra lui ambianța extraterestră, neobișnuită ? 
• Cum va fi el ferit de pericolele neprevăzute și cum i se vor asigura condițiile necesare pentru o activitate normală în timpul zborurilor cosmice de lungă durată ? 
• Există oare vreo formă de viață pe alte Planete ?

 La aceste și încă la multe alte întrebări încearcă să deie răspuns una dintre cele mai noi științe - biologia cosmică. Ea a întrunit și apus la bază cele mai noi realizări ale biologiei, astronomiei, geofizicii, medicinii spațiale, radioelectronicii, fizicii, chimiei, creând noi metode de cercetare. Pentru a afla cum se va comporta organismul uman în condițiile cosmosului, savanții au plasat mai întâi în cosmos câini, maimuțe, șoareci, șobolani, cobai, broaște țestoase, precum și plante (tradescanții, alge, bacterii, semințe de păpușoi, mazăre, grâu, ceapă).

 Pe baza cercetărilor acestor obiecte, savanții au elaborat principiile de asigurare a condițiilor de viață pentru cosmonauți, au creat nave cosmice în care cosmonauții efectuează zboruri extraterestre cu o durată de luni de zile.

 Cu fiecare zbor, ecosistemul navelor cosmice se perfecționează și se îmbunătățește. Experimentele efectuate asupra plantelor și animalelor în cosmos, au permis să se rezolve cu succes problema de protecție a organismului uman contra influenței condițiilor neobișnuite al mediului extraterestru și au asigurat ieșirea omului în spațiul cosmic și pe suprafața Lunii. Cercetările asupra solului Lunar au adeverit presupunerile astronomilor că pe Lună nu există viață. Studierea în continuare a problemei existenței unei forme de civilizație extraterestre este continuată de exobiologie.

 Omul pătrunde tot mai adânc în spațiul cosmic, iar biologia cosmică are de rezolvat noi probleme. A apărut necesitatea de a elabora un sistem de biotelemetrie fiabil, de a transforma energia biologică în energie electrică, de a crea biocomplexe, care să asigure condiții normale în zborurile de lungă durată, de a elabora sisteme ecologice cu circuit închis ș. a.

 Biologia cosmică cercetează din punct de vedere biologic planetele, meteoriții și praful cosmic.

 Biochimia s-a constituit ca știință desinestătătoare abia la sfârșitul sec. XIX. Are ca obiect de studiu compoziția chimică a organismelor, formarea diferiților compuși în organisme și transformarea lor din unii în alții, procesele chimice ce au loc în organism.


 Una dintre sarcinile ei constă în stabilirea proceselor și substanțelor care sunt comune pentru toate organismele și a ceea ce este caracteristic pentru un anumit grup de organisme sau pentru un organism aparte. În funcție de obiectul biologic pe care îl studiază, se deosebesc biochimia plantelor, biochimia animalelor, biochimia omului și biochimia microorganismelor. Deseori, însă, descoperirile făcute asupra unor obiecte își găsesc aplicare și asupra altora.

 Biochimia se împarte în câteva direcții și după metodele de cercetare. Biochimia statică se ocupă cu analiza compoziției chimice a organismului. În organismul plantelor, de exemplu, au fost găsite vitamine, substanțe tanante, uleiuri eterice, antibiotice, alcaloizi, glucozide și alte substanțe; în cel al animalelor - proteine, hidrați de carbon, vitamine, fermenți. Biochimia dinamică studiază procesele de transformare a substanțelor în organism, de exemplu, oxidarea substanțelor, fixarea azotului din aer.

 K. A. Timireazev a studiat fotosinteza și chimia clorofilei, iar discipolii săi - procesele de oxidare biologică, metabolismul azotat și cel proteic la plante. Realizările obținute în această direcție a biochimiei au dat posibilitatea de a folosi mai pe larg antibioticele în medicină, de apune la punct, pe baza sintezei biologice, fabricarea diferitelor produse. Biochimia la înarmat pe om cu cunoștințe care îl ajută să păstreze mai efectiv recolta strânsă, să stabilească mai just termenii de colectare a materiei prime vegetale și animale, metodele de prelucrare a ei. Dirijarea proceselor de sporire a recoltei plantelor prin îmbunătățirea solului a căpătat un caracter științific.

 Biologia funcțională se ocupă ce determinarea substanțelor chimice care participă la diferite procese ce stau la baza activității vitale a organismelor. Între altele se studiază fermenții și hormonii și rolul lor în cele mai importante procese vitale, influența medicamentelor asupra organismului ș. a.

 Dezvoltarea biochimiei a condus la mari descoperiri în biologie. A fost stabilită structura proteinelor, ordine de amplasare a amino acizilor în aceste substanțe complexe. A fost explicat rolul acizilor nucleici în sinteza proteinelor și transmiterea caracterelor ereditare la diferite organisme ș. a.

 Activitatea chimică extrem de înaltă a proteinelor și a acizilor nucleici este determinată de particularitățile lor structurale, ei fiind, totodată, principalii motori și regulatori ai proceselor metabolice ce au loc în celula vie. Cunoașterea structurii acizilor nucleici permite de a dirija dezvoltarea organismelor, de a obține plante și animale cu calitățile necesare.

Prin noțiunea de biogeocenoză (de la cuvintele grecești bios - viață; ge - pământ și koinos - comun) se subînțelege complexul format dintr-o comunitate de plante, animale, microorganisme și teritoriul ocupat de ele cu particularitățile lui de sol, aer, lumină solară și apă. Termenul ”biocenoză” a fost propus de academicianul V. N. Sukaciov (1940). În unele țări noțiunea de biogeocenoză se identifică cu noțiunea de ecosistem sau sistem ecologic. Biogeocenoza este alcătuită din componentul viu - biocenoză (totalitatea de organisme vii) și componentul neviu - biotop (teritoriul pe care trăiesc aceste organisme). Este un complex natural unic, componenții căruia se află într-o interdependență permanentă. Omul, schimbând prin activitatea sa un component al unei biogeocenoze naturale, poate schimba complet (și uneori în mod ireversibil) tot landșaftul. Astfel, în republica noastră ca urmare a desecării bălților de pe cursul Răutului dintre orașele Bălți și Orhei, a dispărut stuful - principalul component al biocenozei - baltă și principalul absorbant al apei mineralizate, ceea ce a dus la sărătura-rea solului în această regiune. Iată de ce trebuie să cunoaștem legitățile dezvoltării biogeocenozelor de pe orice sector al Pământului.

 Biogeografia este una dintre științele despre biosferă. Ea studiază legitățile răspândirii animalelor și plantelor pe globul Pământesc în dependență de climă, relief, sol ș. a. Și nu numai a unor specii de organisme, dar și a biocenozelor, adică a comunităților de organisme. Savanții stabilesc limitele de răspândire a organismelor și biocenozelor - arealele lor, specificul de repartiție a unor organisme în interiorul acestora, alcătuiesc hărțile arealelor. Asemenea date despre plantele și animalele de pe Planeta noastră sunt necesare pentru a cunoaște natura care ne înconjoară. Deocamdată, însă, nu toate grupele de plante și animale (cu atât mai mult comunitățile lor) sunt studiate în egală măsură de bine, mai este încă mult de lucru, la care puteți contribui și voi, participând la activitatea stațiilor tinerilor naturaliști și societăților științifice ale elevilor.

 În legătură cu probleme ocrotirii naturii, în fața biogeografiei au fost puse un șir de noi sarcini, printre care studierea caracterului și legităților influenței pe care o exercită omul prin activitatea sa asupra lumii vegetale și animale din jur, cu scopul de a folosi rațional resursele biologice ale planetei. Biogeografia ajută la stabilirea pe baze științifice a termenilor și numărului în care pot fi colectate și vânate animalele sălbatice. Combaterea dăunătorilor din agricultură și silvicultură, studierea focarelor de agenți patogeni și elaborarea unor metode eficiente de nimicire alor, organizarea ocrotirii speciilor rare și a celor pe cale de dispariție, crearea rezervațiilor naturale, parcurilor naturale naționale și bazinelor de apă - toate au la bază informații dobândite de biogeografie.

Bioenergetica sau energetica biologică este știința care studiază procesele de transformare a energiei în sistemele biologice. Este o parte componentă a biologiei moleculare, a biofizicii și biochimiei.

 Ca început al bioenergeticii pot fi considerate lucrările medicului și fizicianului german Julius Robert von Mayer, care a descoperit legea conservării energiei (1841), cercetânt procesele energetice care au loc în organismul uman. Conform concepției sale, drept acumulatori de energie solară pe Pământ, servesc plantele, pe când pentru celelalte organisme sunt caracteristice numai procesele de transformare a unor substanțe sau ”forțe” în altele, și nu crearea lor.

 La dezvoltarea bioenergeticii celulare a contribuit biochimistul sovietic V. A. Engelhardt, biochimiștii germani Otto Meyerhof, Otto Warburg, biochimistul englez Peter Mitchell.

 Cercetările în domeniul bioenergeticii se bazează pe punctul de vedere, conform căruia în cazul fenomenelor vitale sunt aplicabile legile fizicii și chimiei, iar în cel al transformărilor energiei în organisme - legile termodinamicii. Bioenergetica studiază organismele vii ca sisteme ce se află într-un permanent schimb de substanțe și de energie cu mediul înconjurător. Principalul rezultat al dezvoltării bioenergeticii constă în stabilirea caracterului unitar al proceselor energetice la toate vietățile.

Bacteriile reprezintă o grupă de organisme, de regulă, unicelulare, ce fac parte din supra-regnul procariotelor. De obicei, bacteriile au formă de sferă sau de bastonaș de 1 - 10 µm (unele până la 200 µm) lungime. Se întâlnesc pretutindeni - la suprafața apei și la mari adâncimi (până la 9 km), în atmosferă și în izvoarele fierbinți (de la 70 - 100°C), în sol, în organismul plantelor, animalelor și a omului.


 Există forme heterotrofe (se hrănesc cu substanțe organice gata) și forme autotrofe (sintetizează substanțe organice din cele neorganice, folosind energia luminii sau energia chimică). Unele bacterii pot trăi numai într-un mediu cu oxigen și se numesc bacterii aerobe, altele nu au nevoie de oxigen și se numesc anaerobe.

 Bacteriile joacă un rol colosal în circuitul substanțelor în natură. Datorită activității vitale a bacteriilor au loc procesele de fermentație, putrefacție și mineralizare a substanțelor organice, de ”fixare” a azotului molecular și de transformare a lui într-un compus asimilabil pentru plante, de formare a solului și de sporire a fertilității lui. Multe specii de bacterii se folosesc în industria alimentară, în cea minieră, la curățirea apelor reziduale, la producerea îngrășămintelor bacteriene, a unor preparate medicamentoase ș. a. Printre bacterii sunt și multe specii patogene, care provoacă boli infecțioase la om, animale și la plante. Bacteriile constituie un obiect de studiu al microbiologiei (bacteriologie), geneticii, biochimiei, biofizicii, biologiei cosmice ș. a.

Bacterii: prima coloană - sferice (coci), a doua coloană - cilindrice (bacili), a treia coloană - curbate (vibrioni) și spiralate (spirili).

Asolamentul este un sistem fundamentat științific de succedare a culturilor agricole pe un teren prin repartizarea lor pe anumite sectoare numite sole (sau câmpuri), iar în fiece solă - pe ani. Sola ce rămâne nereînsămânțată în decursul unei perioade de vegetație se numește ogor; acesta se menține în stare afânată și fără buruieni.

 Pentru asolament terenul arabil se împarte în câteva sole (de regulă, 4 - 12) aproximativ de aceeași mărime. Ciclul complet de succedare a culturilor pe ani se numește rotație a asolamentului. Ea constituie elementul de bază al asolamentului și se află în strânsă legătură cu agrotehnica aplicată, în special cu lucrarea solului, introducerea îngrășămintelor, cu lucrările de combatere a eroziunii solului, de nimicire a buruienilor, de combatere a bolilor și dăunătorilor plantelor ș. a. După destinația economică și condițiile de producție se disting: asolamente de câmp, furajere, legumicole, specializate ș. a. În gospodăriile mari se aplică, de regulă, câteva sisteme diferite de asolament.

Arhidiscodonii sunt elefanți fosili, cunoscuți și sub denumirea de elefanți de sud. Rămășițele lor au fost descoperite în depozitele sedimentare pliocene. Au apărut c. 5 milioane de ani în urmă, în Africa, de unde s-au răspândit în Asia și Europa, ocupând un teritoriu destul de vast. Rămășițele scheletice (cranii, maxilare, măsele, oase) de arhidiscodoni, au fost descoperite în Spania, Italia, România, Bulgaria, Caucazul de Nord, Ucraina de Sud, Moldova.


 Pe teritoriul Republicii Moldova, fosile (mai ales măsele) de arhidiscodoni se întâlnesc în nisipurile pliocene din raioanele Vulcănești, Taraclia, Cimișlia, Căușeni, Anenii Noi și altele. În carierele de lângă localitățile Salcia și Cobusca Veche (r. Anenii Noi) au fost descoperite numeroase fragmente de craniu, maxilare și oase, măsele (întregi și bucăți).

 Arhidiscodonii aveau corpul de circa 4 m lungime și înălțimea de 4,5 m. Cântăreau până la 10 tone.

 Fildeșii, care s-au format prin modificarea incisivelor superiori, aveau la animalele mature 2,5 - 3 m lungime. O trăsătură specifică a arhidiscodonilor era structura măselelor. Ultimul molar, de exemplu, era constituit din 11 - 17 lame de dentină (acoperite cu email de 3 - 5 mm grosime), despărțite una de alta prin straturi de ciment (substanța asemănătoare cu țesutul osos). Arhidiscodonii se hrăneau cu vegetație aspră (rigidă) de silvo-stepă și de savană.

Arheopterixul este cel mai vechi reprezentant al clasei păsărilor. El e cunoscut după 3 schelete care au fost găsite în Bavaria, Germania, în calcarele litografice din jurasicul superior (epoca geologică a erei mezozoice). Prima descoperire (amprenta unei pene de pasăre) a fost făcută în 1860 lângă localitatea Solnhofen. Peste un an în aceeași carieră a fost găsit un schelet aproape întreg de arheopterix, care se păstrează la Muzeul Britanic din Londra. Aceasta a fost una din descoperirile secolului.



 Arheopterixul era de mărimea unei ciori. După forma corpului, prezența penelor, structura craniului și a membrelor, el semăna cu păsările. Însă lipsa ciocului și prezența oaselor nepneumatice, dinților, ghearelor și a cozii lungi formate din c. 20 de vertebre, îl apropie de reptile, în special, de arhozaurieni (dinozaurieni alergători de talie mică), de la care a provenit. După structura membrelor, arheopterixul nu putea zbura. Probabil, că ei planau doar pe distanțe mici printre tufișuri și ramurile copacilor.

 Arheopterixul prezintă o importantă verigă de legătură în evoluția animalelor vertebrate, ce confirmă proveniența păsărilor de la reptile.

Această clasă de animale din încrengătura echinoderme există pe Pământ de c. 500 de milioane de ani. În prezent se cunosc 800 specii, larg răspândite în Oceanul Mondial. În mările din fosta Uniune Sovietică - c. 50 specii. Aricii de mare au corpul sferic, ovoid, discoidal, în formă de con, acoperit cu carapace din 20 de șiruri de plăci calcaroase (dispuse meridional de la cavitatea bucală spre orificiul anal) și cu spini de până la 30 cm lungime. Spinii le servesc pentru protecție și pentru deplasare (cu o viteză de 2 m/min). Aricii de mare se mișcă și cu ajutorul unor piciorușe (ambulacre) subțiri cu ventuze la capete, ce le servesc și pentru fixarea de substrat. Ambulacrele sau pedunculii ambulacrali al căror număr poate ajunge până la 5 mii, sunt situați pe 10 rânduri de plăci, prevăzute cu câte 2 orificii, prin care trece câte un picioruș.

 Printre aricii de mare se întâlnesc și specii veninoase, a căror înțepătură poate provoca paralizii. Pescarii japonezi îi numesc arici ucigași.

 Cavitatea lor bucală este înzestrată cu 25 de plăci calcaroase, dispuse radial (sunt cunoscute sub denumirea de ”lanterna lui Aristotel”) și servesc pentru mestecarea hranei. Ei mănâncă, de regulă, alge, însă ”nu duc la ureche” nici moluște, coralieri, viermi. Femela depune până la 20 milioane de icre, unele manifestă o grijă deosebită față de urmași. Dezvoltarea - prin metamorfoză.

 Aricii de mare se feresc de lumina puternică, acoperindu-se cu alge, resturi de cochilii, nisip, își sfredelesc adăpostul în stânci; unii își pot schimba culoarea corpului.

 Aricii de mare servesc drept hrană pentru urșii de mare, vidrele de mare, iar după reflux - și pentru păsări, vulpi, vulpile polare. În unele țări, icrele aricilor de mare sunt considerate un produs delicios.

Arici de mare

Ariciul cu spini lungi

Ariciul cu spini scurți

Ariciul imperial

Ariciul plat

Echinoderme: Stele de mare

Crossasterul

Patiria

Rubena

Deși aricii trăiesc, de obicei, în preajma omului, ei mai ascund încă multe taine. Despre dânșii sau plăzmuit o serie de neadevăruri, de exemplu, cum că ei prind cu ușurință șoareci și de aceea pot înlocui pisicile. În realitate, aricii nu pot să concureze cu șoarecii, sprinteneala cărora a devenit proverbială, doar dacă aceștia sunt bolnavi sau se află în captivitate. Hrana principală a aricilor o constituie insectele. Ariciul este un mamifer ce face parte din ordinul numit insectivore. Acesta la rândul său cuprinde 7 familii de animale mici și foarte mici: talpide, solenodontide, macroscelide, tenrecide, soricide, crizocloride, erinaceide.


 În fosta Uniune Sovietică, inclusiv și în RSSM, se întâlneau reprezentanți ai 3 familii: erinaceidelor (aricii), talpidelor (cârtițele), soricidelor (chițcanii). Insectivorele consumă un număr enorm de insecte și limacși dăunători ai pădurilor și livezilor. Prin aceasta aduc un mare folos.

 Aricii pot nimici în pădure (și nu în locuința omului) cuiburile de rozătoare împreună cu tot cu pui care provoacă daune agriculturii și gospodăriei silvice. În cazuri rare, însă, ei pot devasta cuiburile păsărilor, ataca broaște, șopârle.

 Aricii sunt destul de mâncăcioși și în ceea ce privește căutarea hranei sunt foarte activi și perseverenți. În condiții casnice, ei consumă aporape tot ce li se dă, deși au unele preferințe, care și au servit drept sursă de legende. Așa este, de exemplu, cunoscută legenda cu merele, pe care ei chipurile, le prind în ace și le duc în magaziile lor ca rezervă pentru iarnă. De regulă, însă, aricii nu mănâncă fructe și nu-și fac rezerve. Se presupune că ei își curăță cu suc de mere acele și pielea de insecte parazite.

 Este uimitoare rezistența aricilor la acțiunea veninului de șarpe, veninului de albini și a unor substanțe foarte toxice, cum sunt, de exemplu, arsenul, sublimatul corosiv și cianura de hidrogen. Aceste substanțe în doze care pentru om sunt primejdioase, asupra aricilor nu au nici-un efect. Încă o enigmă. Aricii rezistă, de asemenea, la temperaturi ridicate.

 În țara noastră trăiesc 4 specii de arici: ariciul comun, ariciul dauric, ariciul cu ace negre și ariciul urecheat. Cel mai răspândit e ariciul comun, mai ales în zona Codrilor și de-a lungul Nistrului și Prutului. Poate fi des observa la marginea pădurilor, în râpe sau în perdelele de protecție a câmpurilor. El evită locurile umede, iar pe timp de ploaie preferă să steie în culcuș. Vara nu-și construiește adăposturi speciale, mulțumindu-se cu cele naturale (semi-scorburi din apropierea rădăcinilor, tufișuri dese și altelte). Este activ noaptea. Atunci iese la vânătoare. Acumulând vara rezerve de grăsime, iarna la temperaturi care nu depășesc 10°C se cufundă în somnul de iarnă (hibernarea). Primăvara devreme, când în pădure mai este zăpadă, aceste animale țepoase se trezesc. Slăbite ele pornesc să vâneze tot ce pot prinde.

 Curând după hibernare, la arici începe perioada nupțială. Peste 7 săptămâni femelele nasc până la 8 pui orbi și goi.

 La prima vedere s-ar părea că aricii au un scut de apărare foarte bun. Și el într-adevăr e bun, dar și dușmanii aricilor sunt numeroși. Pentru arici cei mai primejdioși dușmani sunt bufnițele, huhurezii, ulii, înzestrați cu gheare lungi, precum și vulpea.

 Ariciul este unul dintre cele mai folositoare animale. E de dorit ca aricii să fie întreținuți doar în colțurile zoologice de la stațiile tinerilor naturaliști. Locuința omului nu e potrivită pentru arici, deoarece ei se simt bine numai în mijlocul naturii.

Areal sau arie de răspândire se numește spațiul de pe suprafața planetei noastre în limitele căruia este răspândită o specie (un gen, o familie ș. a. m. d.) de plante sau de animale.


 Mărimea arealelor s-a stabilit treptat, de-a lungul istoriei Pământului și depinde de condițiile pe care le prezintă mediul ambiant - abiotice sau nevii (fizice, chimice ș. a.) și biotice sau vii (vegetație, hrană, paraziți, concurenți ș. a.).

 Arealul se poate schimba sub acțiunea unor factori naturali, de exemplu, prin creșterea numărului unei specii și sub influența activității economice a omului. Pe cunoașterea arealelor plantelor și animalelor se bazează lucrările de aclimatizare și reaclimatizare a unor plante și animale.

 Mărimea arealelor este diferită. Unele animale și plante sunt răspândite pe un spațiu redus, de exemplu, pe un masiv muntos, pe o insulă, într-un lac, într-o văgăună. Altele sunt răspândite pe suprafețe foarte întinse - pe câteva continente, unde ocupă regiuni enorme.

 Pentru studierea arealelor se alcătuiesc hărțile lor.

Ardeide este denumirea științifică a stârcilor - familie cu 66 specii de păsări din ordinul ciconiiforme. În fosta Uniune Sovietică se întâlneau 12 specii, dintre care 8 specii - în RSSM - stârcul cenușiu, stârcul roșu, egreta mare, buhaiul de baltă ș. a.

Egreta mare albă

 Ele sunt foarte variate după culoare (de la stârcul alb ca neaua până la stârcul roșu) și mărime (de la stârcul mic cenușiu cât o lișiță până la stârcul mare cenușiu - cât o barză). Majoritatea sunt păsări zvelte cu aripile mari, gâtul lung, subțire și flexibil, iar capul relativ mic și turtit. Corpul lor seamănă cu un arc încordat, a cărui săgeată este ciocul ascuțit; când stau pe marginea apei, adormiți nepăsători, seamănă cu niște trupuri de piatră. În timpul unui zbor mai îndelungat, își țin capul tras înapoi și gâtul îndoit în formă de S.

 Ardeidele cuibăresc, de obicei, în colonii în deltele râurilor Volga, Kuban, Dunăre, Nistru ș. a. Ele se hrănesc cu pești, moluște, insecte, amfibii, rozătoare.

 Puii lor când sunt mici se hrănesc cu hrană regurgitată, pe care o scot din gâtul păsărilor adulte. Stârcii produc un țipăt răgușit și un cârâit. Urmăriți de un dușman mai puternic, ei fug cât se poate de repede. Fiind încolțiți, însă, ei atacă cu furie, țintind în ochii dușmanului. Copii trebuie să se ferească de lovitura cu ciocul a ardeidelor.

 Unele specii, de exemplu, egreta mică și  egreta mare albă au haina nupțială împodobită cu niște pene splendide, care le ajung până de asupra cozii, formând o ”mantie”. Datorită faptului, că aceste pene (numite și ”egrete”) erau folosite pe la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului curent pentru înfrumusețarea pălăriilor de damă, numărul de egrete, mai ales cel de egrete albe, s-a redus considerabil.

 În republica noastră egreta mare albă este cea mai rară pasăre și a fost inclusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova. Toți reprezentanții familiei ardeide sunt ocrotiți de lege.

Buhaiul de baltă

Stârcul cenușiu

Stârcul roșu

E toamnă târzie. Mulți copaci și-au scuturat de acum frunzișul verde. Cornul, însă, continuă să vegeteze, de parcă nici nu s-ar apropia iarna. Pe ramurile lui mai putem găsi fructe coapte chiar și în luna octombrie, iar pe ramurile umbrite, unde nu pătrunde soarele - chiar și fructe verzi.

 Cornul este un arbust (sau arbore) din familia cornacee. Pe glob sunt cunoscute 4 specii:

• în Asia - cornul chinezesc și cornul japonez;
• în America - cornul sesil;
• în Europa - cornul comun sau pur și simplu cornul.

Are 3 - 8 m înălțime și tulpina cu grosimea de 30 cm. Trăiește până la 100 ani. E o plantă heliofilă, mai ales în primii ani de creștere, preferă costișele sudice.

 Cornul intră în componența subarboretului din nordul și centrul Moldovei. Arborașii de corn au trunchiurile joase întortocheate, scoarța tânără, de culoare cenușie, frunzele eliptice cu lungimea până la 10 cm și lățimea de 4 cm și care apar numai după înflorire, de altfel insectele n-ar observa de la distanță florile și nu le-ar poleniza. Fructele de corn sunt niște drupe elipsoidale. Ele se coc pe la sfârșitul lui iulie - începutul lui august; au o culoare purpurie și un gust dulce, dar astringent. În natură fructele sunt răspândite de animalele, care le folosesc în hrana lor. Acest mod de răspândire se numește zoocorie.

 Cornul crește pe solurile mai puțin fertile și chiar pe cele pietroase de pe povârnișuri. Rădăcinile pătrund în crăpăturile stâncilor. De aici primește el apa necesară și substanțele minerale, rezultate din putrezirea rămășițelor vegetale.

 După tărie lemnul de corn concurează cu lemnul de cimișir și cu cel de fistic. Pe vremuri vânătorii făceau din acest lemn sulițe și săgeți. Există chiar și o legendă. Se spune, că Romulus - întemeietorul orașului Roma, însemnând pe teren hotarele viitoarei capitale a Italiei de azi, a înfipt sulița în pământ. Peste câteva timp din ea a crescut un copat de corn de toată frumusețea.

 Din lemnul de corn se făceau mânere pentru săbii și spade, cuie, bastoane, piese pentru căruțe. Cornul este și o plantă medicinală. Fructele (coarnele) conțin glucoză și fructoză, acizi organici, pectine, fitocide, vitamine. Ele contribuie la îmbunătățirea sănătății după o boală grea sau în caz de anemie. Se consumă proaspete, sub formă de compot, magiun, dulceață ș. a. Cornul e una din cele mai timpurii specii arborescente din Moldova, care asigură puietul albinelor melifere cu polen.

 Pătrunde pe larg în cultură și ca specie pomicolă. E cultivat în masă și de către unele gospodării silvice din republică, fiind înmulțit prin semințe, iar varietățile cu fructe mășcate sau cele cu fructe galbene - prin altoire.

La celți, așa erau numite popoarele, care trăiau la începutul erei noastre pe teritoriul actual al Franței, păducelul era considerat arborele zeului iernii și al întunericului. Potrivit unei legende, păducelul este tatăl lui Oliven. Din cauza sprâncenelor prea lungi și stufoase ce i se întindeau până peste umeri, acesta nu putea vedea nimic în juru-i, din care cauză avea nevoie de ajutorul cuiva pentru ale ridica. Aceasta este defapt o aluzie la coroana deasă a păducelului, ale cărui ramuri sunt aplecate, de obicei până la pământ.

 Păducelul este un arbust de 5 - 7 m înălțime. Are rădăcinile viguroase, care pătrund adânc în sol. Crește și în formă de arbore cu mai multe tulpini. Ramurile sunt acoperite cu spini scurți sau lungi.

 Pe glob sunt cunoscute câteva sute de specii de păducel, reprezentanți ai familiei rozacee. Majoritatea lor cresc în America de Nord. În fosta Uniune Sovietică se întâlneau 50 de specii, dintre care 15 - în Crimeea; în Republica Moldova - 10 specii care cresc spontan. Cel mai răspândit este păducelul cu o singură sămânță, numit în popor mărăcine. Acest arbust are frunzele ovale, cuneiforme la bază. Florile albe sunt adunate în număr mare în inflorescențe corimbiforme.

 Înflorește păducelul prin luna mai, îmbrăcând marginea pădurilor într-o mantie albă mirositoare, care atrage o mulțime de insecte polenizatoare.

 Închipuiți-vă o poiană înconjurată de o mulțime de păducei în floare, unde zumzăie neîntrerupt albinele. Asemenea poienițe veți întâlni în sudul Codrilor, deoarece păducelul e destul de frecvent în pădurile Moldovei.

 S-au scuturat florile. Arbuștii au îmbrăcat peste vară veșmântul verde-întunecat al frunzelor. Pe la sfârșitul lui iunie - începutul lui august de acum pălesc la soare fructele. În septembrie ramurile sunt acoperite din abundență cu fructe ovoide nu prea mari (10 - 14 mm lungime), de culoare roșie. Și ele vor atârna pe ramuri încă mult timp, până la primele geruri. Și numai atunci fructele devin gustoase. Ele servesc drept hrană pentru păsările sedentare de pe meleagurile noastre. Le preferă mai ales merla neagră. Din fructele păducelului se înfruptă de asemenea botgroșii, presurile și sticleții. Ba chiar și copii nu se dau în lături de la o așa gustare delicioasă.

 În Republica Moldova datorită lucrărilor efectuate de specialiștii de la Grădina botanică a Academiei de Științe sunt pe cale de a fi introduse în cultură specii de păducel, ale căror fructe gustoase ating diametru până la 2 cm.

 Se cunosc multe moduri de folosire a fructelor în alimentație. La unele popoare din făină de fructe uscate, amestecată cu făină de grâu se coc prăjituri, la altele fructele se pisează cu zahăr, iar din flori și frunze uscate se fierbe ceai. Medicii recomandă tinctură din fructe de păducel celor care suferă de unele boli cardiovasculare și de boli ale tractului digestiv.

 Și totuși păducelul este mai mult apreciat de prisăcari. Ei numaidecât își duc stupii la marginea pădurilor unde cresc salcâmi și păducei. Mierea de păducel e foarte gustoasă.

 Păducelul se înmulțește anevoios, deoarece semințele lui trec printr-o perioadă de germinare latentă, îndelungată. Semănate în teren deschis ele pot germina în primăvara următoare, iar uneori chiar și peste 1 - 2 ani. O soluție foarte originală de a accelera procesul de încolțire a fost găsită de către fermierii din Anglia. Ei hrănesc curcanii cu fructe de păducel, apoi semințele din excrementele lor le seamănă.

 Semințele de păducel, trecând prin tractul digestiv al păsărilor, suferă anumite modificări în urma cărora capătă o viteză de germinare sporită. În natură, însă, semințele trec perioada de stratificare pe suprafața solului, adică după căderea fructelor, sau în sol, dacă sunt semănate într-un mod special.

 Unele specii de păducel (decorative) se cultivă pe lotul experimental sau în scopul creării spațiilor verzi. Altele (cu fructele mășcate) - pentru a obține fructe sau ca plante medicinale.

Arbuștii sau tufele sunt niște plante lemnoase multianuale, ale căror ramuri încep chiar de la sol și care, spre deosebire de arbori, nu au o tulpină principală. Ei au înălțimea până la 8 m, durata de viață a lor este de 40 - 50 ani.

 Arbuștii joacă un rol important, mai ales, în viața pădurii. Frunzișul lor căzut îmbogățește solul cu substanțe nutritive, îl face puhav, formează litiera care îl protejează de îngheț și supraîncălzire și-i păstrează umezeala. În arbuști își fac cuibul păsările care nimicesc insectele dăunătoare. Fructele și semințele multor arbuști sunt comestibile, servesc ca hrană pentru animalele sălbatice.

 În afară de aceasta arbuștii, crescând în pâlcuri dese pe sub arbori, le apără rădăcinile de vătămare, iar solul de bătătorire, adică îmbunătățesc condițiile de creștere a arborilor. Unele specii de arbuști se folosesc pentru crearea spațiilor verzi.

 În țara noastră cresc mai multe specii de arbuști. Unii au flori frumoase și aromate, frunze și fructe foarte variate. Arbuștilor li se poate da ușor forma dorită. În pădurile din zona temperată cei mai obișnuiți arbuști sunt caprifoiul, verigarul, lemnul-râios, călinul, alunul, zmeurul, coacăzul, măcieșul.

 În parcuri, în scuaruri cei mai frecvenți arbuști plantați în scopuri decorative sunt: lămâița, păducelul, cununița, bârcoacele, liliacul.


 Arbuștii de 40 - 80 cm înălțime cu lăstari lemnificați și puternic ramificați, având adesea rizomi lungi, se numesc subarbuști sau semi-tufe. Din aceștia fac parte afinul, răchițele, merișorul ș. a. Subarbuștii predomină în învelișul vegetal al tundrei. În pădurile de conifere și-n mlaștinile de mușchi ei formează adesea un etaj des. În republica noastră cresc caranga-pitică, coșacii ș. a.

 Subarbuștii sunt foarte sensibili la schimbările din mediul înconjurător, de aceea trebuie să avem grijă de ei, în timpul recoltării pomușoarelor să fim atenți ca să nu le rupem ramurile, să nu-i călcăm.

Arbuști (ramuri cu fructe)

Crușin

Caprifoi

Măcieș