Enciclopedia Naturii

 Istoria mătasei naturale numără aproape 5 mii de ani. Încă din antichitate locuitorii băștinași din munții Himalaia au observat un fluture cu aripile albe, a căror anvergură atingea 6 cm (numit ulterior fluturele de mătase). Din ouăle ce le depunea apăreau niște omizi (larve) care se hrăneau cu frunze de arbori (în special, de agud). Peste 30-40 zile, după ce năpârlea de 4-5 ori, aceste omizi începeau să secrete din niște glande speciale un fir subțire, din care își făceau în jur câte o gogoașă tare. Aceste gogoașe erau de diferite culori: albe, albastre, verzui, galbene, roze.

 Oamenii s-au învățat să depene de pe gogoașe fire strălucitoare, rezistente, frumoase, lungi, de până la 1000 m și să facă țesături din ele. Firele de mătase sunt de 3 ori mai rezistente decât cele de in și de lână. Un fir de mătase cu secțiunea transversală de 1 mm² ține un corp de 40 kg. Mătasea e de 5 ori mai elastică decât bumbacul sau lâna. Din firele de mătase se obțin țesături care sunt nu numai frumoase, dar și igienice.

 Viermii de mătase au fost domesticiți în China acum circa 5 mii de ani. În această perioadă ei s-au schimbat într-atât, încât nu se mai întâlnesc în stare sălbatică și nu pot exista decât cu ajutorul omului. De exemplu, fluturii nu mai sunt în stare să zboare. Omizile viermilor de mătase chiar după o foame îndelungată, nu pornesc în căutarea de hrană. Chinezii păstrau în mare taina modul de obținere a mătasei. Ei îi pedepseau aspru pe cei care încercau să ducă peste hotarele țării omizi, gogoașe sau ouă de viermi de mătase. Și cu toate acestea în sec. VI înaintea erei noastre, 2 călugări au izbutit să scoată din țară un mic număr de ouă și astfel viermele de mătase a nimerit în Europa.

 În fosta URSS creșterea viermilor de mătase (numită și sericicultură) era practicată în Asia Mijlocie, Transcaucazia, Ucraina și în fosta RSSM. Între  timp au fost obținute multe rase noi de viermi de mătase. Cele mai bune au productivitate de 90 g de mătase fir dintr-un kg de gogoașe. Gogoașele în care se dezvoltă masculi au mai multă mătase. Geneticienii sovietici au elaborat o metodă de sporire a numărului de gogoașe cu masculi prin iradierea grenei cu raze Roentgen.

 Cu creșterea viermilor de mătase se ocupă cu succes și elevii. Astfel, crescătorii de viermi de mătase din Uzbekistan au hrănit omizile cu frunze înmuiate în bulion de clorelă. Ca urmare, cantitatea de mătase din gogoașe a sporit cu 37%, iar lungimea firului a crescut cu 100 m. Această metodă a fost aplicată și în producție.

 Tinerii naturaliști și entomologi își pot găsi în acest domeniu încă multe preocupări utile: ei pot să crească omizi care să producă gogoașe cu fir de alte nuanțe, decât cele existente, omizi care secretă fire mai lungi sau care rezistă la condiții mai aspre și care se hrănesc nu numai cu frunze de dud, dar și cu alte specii de arbori. Toate aceste elemente vor contribui la lărgirea arealului viermilor de mătase. E posibilă și descoperirea altor fluturi care își țes gogoașe, bunăoară cu aproape 300 ani în urmă în China s-a început creșterea omizilor-stejarului. Mătasea pe care o produc aceste omizi e foarte rezistentă. Din ea se țese stofa numită șantung, folosită pentru confecționarea îmbrăcămintei, precum și în scopuri industriale.

 În fosta URSS omida-stejarului se creștea din 1924 în Ucraina și Bielorusia. Iernează la stadiul de pupă în gogoașă. De obicei, ea se dezvoltă timp de un an în 2 generații. Primăvara din pupe apar fluturi din care, după împerechere, depun câte 160-170 ouă. Peste 15 zile dina ceste ouă ies niște omizi mici și negre care se dezvoltă pe frunze de stejar, se hrănesc cu ele, dar se pot hrăni și cu frunze de salcie, mesteacăn, carpen, alun. Stadiul lor de omidă durează 40-50 zile. Firul din care e împletită gogoașa lor atinge o lungime de 500-600 m.

 Printre viermii de mătase există numeroși dăunători ai plantelor, cum sunt, de exemplu, omida păroasă a pinului, omida procesionară a stejarului, fluturele inelat, fluturele zigzac, ș. a.

 Râma roză, pe care o vedeți la suprafața solului dimineața sau după o ploaie bună, lipitoarea ce se mișcă ondulându-și corpul în apă, nematodele transparente ce viețuiesc în diferite organe ale plantelor, rotiferele sprințare și tenia-boului - toate sunt viermi.


 Aceasta este denumirea comună a peste 50 de specii de animale nevertebrate, care au corpul alungit, înzestrat cu o musculatură netedă puternică și se deplasează datorită mișcării ondulatorii a corpului elastic.

 În Republica Moldova sunt înregistrate peste 1500 specii de viermi.

 Savanții-zoologi grupează viermii în câteva încrengături: platelminți sau viermi plați (au corpul turtit în direcție dorso-ventrală), nematelminți, nemertini (majoritatea au corpul de formă cilindrică), anelide (au corpul inelat) ș. a.

 Viermii se întâlnesc în sol, în apele dulci și în mări. Trăiesc liber sau duc un mod de viață parazitar. În natură joacă diferite roluri.

 Râmele afânează solul, îmbunătățindu-i structura, lipitorile medicinale se folosesc pentru tratamentul unor boli, viermii din clasa polichete constituie hrana principală pentru pești și pentru alte animale marine.

 Există și un mare număr de viermi care parazitează plantele, animalele și omul. De exemplu, nematoda-sfeclei atacă sfecla de zahăr, nematoda-grâului pătrunde în rădăcina plantei de grâu și prin vasele tulpinii ajunge până la spic, unde începe să se înmulțească formând nodozități numite gale. Plantele atacate de nematode dau o recoltă mai mică sau chiar pier. Viermii paraziți trec în dezvoltarea sa prin mai multe stadii, adesea având nevoie de unul sau de câteva organisme gazdă.

 Printre viermii paraziți se întâlnesc atât specii gigantice, al căror corp în lungime e de până la câțiva metri (de exemplu, ligula-păsărilor, botriocefalul-lat, tenia-porcului, tenia-boului, ș. a.) cât și specii care au până la câțiva mm.

 Viermii care parazitează animalele (peste 2000 specii) și omul (circa 250 specii) se numesc helminți, iar bolile provocate de ei ei se numesc helmintiaze. De astfel de boli se îmbolnăvesc, de regulă, copii și cei vârstnici, care nu respectă regulile de igienă. Principalele surse de infecție sunt fructele și legumele nespălate, produsele animaliere și apa infestate cu ouă sau larve de helminți. Iată de ce înghițind apă în timpul scăldatului în râu, iaz ori luând în gură un fir de iarbă de pe luncă, riscați să vă introduceți în organism parazitul fasciola-hepatică - vierme platelmint din clasa trematodelor, care este periculoasă, deoarece provoacă boala numită fascioloză. Sunt foarte bine studiate și cestoidele - paraziți intestinali ai animalelor vertebrate și a omului. Ele sunt înzestrate cu organe de fixare (ventuze, cârlige), cu ajutorul cărora se localizează în organismul gazdei, unde se hrănesc cu substanțele nutritive ale acesteia. Viermii elimină în organismul gazdei diferite toxine, din cauză cărora oamenii, precum și animalele infestate devin excitabile, slăbesc, obosesc repede, suferă de anemie progresivă ș. a.

 Botriocefalul-lat pătrunde în organismul omului cu carnea de pește crudă sau insuficient prăjită. Aici el atinge circa 20 m lungime. În intestinul unui om infestat au fost găsiți peste 140 de astfel de viermi.

 Tenia-porcului este mai mică, are 2 - 3  m lungime, însă e foarte prolifică. În 24 de ore un om bolnav, purtător de astfel de paraziți, elimină împreună cu fecalele circa 5 milioane de ouă ale acestui helmint. Tenia-pitică, deși nu depășește lungime de 4,5 cm, e foarte numeroasă. În organismul animalelor infestate se pot găsi câte 1000-1500 indivizi.

 Echinococul se localizează în ficat, plămâni, rinichi, formând o vezică care poate atinge cu timpul dimensiuni considerabile și masa de peste 12 kg.

 Sunt destul de periculoși, mai ales pentru copii, ascarizii sau limbricii (provoacă ascaridioză) și oxiurii (provoacă boala numită enterobioză).

 Măsurile de profilaxie contra helminților constau în menținerea curățeniei corpului, locuinței, localurilor, respectarea regulilor de igienă personală, spălarea minuțioasă a legumelor și fructelor cu apă fierbinte înainte de a fi consumate; menținerea latrinelor și fântânilor într-o stare sanitară bună; copiilor li se interzice să se joace cu pisici sau cu câini vagabonzi ș.a.

 Știința care studiază viermii helminți se numește helmintologie.

 Măsurile de profilaxie contra viermilor fitoparaziți (ai plantelor) constă în folosirea asolamentelor, îngrijirea corectă a culturilor agricole, ș. a. Oamenii trebuie să cunoască bine atât viermii folositori, care necesită ocrotire, cât și viermii dăunători și măsurile de combatere a lor.

Turbelarie

Polichete

Rotiferă

Fascicola hepatică

Tenie

Ascarid

Nereis

Nemertină

 Veverița noastră, care e atât de vioaie, are vara blana roșcată, iar iarna cenușie-argintie. Ea are multe rude. În pădurile, stepele și semi-pustiurile de pe diferite continente trăiesc circa 300 specii de animale din aceeași familie cu ea - sciuride. În țara noastră se întâlnesc 12, iar după unii autori 20 de specii, reprezentanți ai genurilor veveriță, marmotă, țiștar și țiștarul leptodactil. Cele mai mari sunt marmotele, care cântăresc până la 12 kilograme.

 Dintre veverițe în fosta URSS se întâlneau veverița-comună și veverița-transcaucaziană. Veverițele își fac cuibul în scorburi, sau în coroana copacilor. El poate fi din mușchi, licheni, rămurele având o formă rotundă. Veverița poate avea câteva adăposturi: unul - de bază, iar celelalte - de rezervă, unde se poate adăposti pe timp nefavorabil sau se ascunde de vre-un dușman apărut pe neașteptate, își adună provizii. Se hrănesc cu nuci, ghinde, alune, semințe, pomușoare, ciuperci, iar uneori cu ouăle și puii de păsări.

 În anii neroditori veverițele își părăsesc locurile de trai și migrează spre alte regiuni în căutarea hranei. Uneori ele se adună în grupuri mari și străbat sute de kilometri.

 Până nu demult veverița era principalul animal de blană, vânat pe scară industrială din țara noastră.

 În natură veverițele trăiesc 2 - 4 ani, în captivitate ele pot trăi până la 15 ani.

 Din familia sciuride, în Republica Moldova se întâlnesc veverița Chesler (o subspecie sudică a veveriței comune) și 2 specii de țiștar. Veverița e răspândită mai ales în regiunea Codrilor. Ea are spatele roșcat, abdomenul alb, blană de calitate inferioară. De obicei, fată de 2 ori pe an câte 5 - 6 pui. Întrucât e puțin numeroasă, în republica nostră este ocrotită de lege.

 Veverița comună este una dintre puținele rozătoare care s-a împrietenit cu omul. Parcurile din Chișinău și alte orașe sunt populate de veverițe care s-au îmblânzit într-atât încât se apropie și iau hrană din mâna omului.

 Urmașii întotdeauna seamănă cu părinții și strămoșii lor, dar niciodată nu sunt copia lor exactă. Printre urmașii unei plante sau perechi de animale nu există doi indivizi identici. Faptul se explică prin însușirea organismelor vii de a dobândi caractere noi, numite variabilitate. Anume variabilitatea duce la apariția trăsăturilor de distincție între indivizii unei specii. Variabilitatea, ereditatea și selecția constituie baza apariției formelor și speciilor noi. Fără variabilitate nu există evoluție.

 Există diferite forme de variabilitate.

 Apariția unor noi însușiri și caractere la un organism, poate fi determinată de modificări în aparatul ereditar - în nucleul celulei, mai exact - în cromosomi și gene. Schimbările ereditare ale structurii chimice a unei sau a câtorva gene sub acțiunea unor factori de mediu (temperatura, iradierea, substanțe chimice) se numește mutație. Genele determină formarea caracterelor individuale ale organismului. La o anumită modificare a genei (mutației) poate să apară un caracter nou. De exemplu, blana unui iepure poate căpăta o culoare alb-cafenie sau neagră, iar grâul cu țepi poate să devină grâu fără țepi ș. a. m. d.

 Modificările apărute poate să se transmită de la o generație la alta până se produce o nouă mutație. Acest fenomen poartă denumirea de variabilitate ereditară.

 Uneori schimbarea particularităților morfologice, fiziologice, biochimice ale unui organism se produce în procesul dezvoltării individuale. Astfel dacă animalelor care nu sunt de soi, li se creează condiții mai bune de întreținere și îngrijire, productivitatea lor crește, iar atunci când sunt reduse la condițiile în care se aflau mai înainte, productivitatea lor scade. O astfel de variabilitate, care depinde în întregime de condițiile de mediu și nu este determinată de schimbarea genotipului, se numește variabilitate ne-ereditară sau variabilitate modificativă. Ea nu este moștenită de urmași, pentru că nu se schimbă  baza ereditară a organismului.

 Datorită variabilității, prin încrucișare se creează noi rase de animale și soiuri de plante cu noi caractere utile din punct de vedere productiv, iar ereditatea asigură păstrarea acestor caractere la urmași.

 Pe terasamentele de cale ferată și pe pantele uscate deseori întâlnim o plantă frumoasă, tulpina căreia se așterne pe pământ și este presărată cu floricele gingașe de culoare albă-roză. Cine o vede pentru prima oară, nici nu bănuiește că această plantă, numită volbură sau rochița rândunelei, este una dintre cele mai dăunătoare buruieni. Volbura îmburuienește semănăturile: ea înfășoară tulpinile plantelor atât de strâns, încât cu greu poți s-o desprinzi.


 Buruienile constituie un grup de plante necultivate. Ele înrăutățesc condițiile de creștere a culturilor agricole, le micșorează recolta. Buruienile se înmulțesc prin semințe și pe cale vegetativă. De exemplu, o plantă de volbură poate da până la 500 - 550 semințe care își păstrează capacitatea germinativă mulți ani. În afară de aceasta, ea înflorește din mai și până în octombrie.

 Pare de necrezut, însă una și aceeași plantă poate fi atât folositoare cât și dăunătoare. De exemplu, linarița sau gura-leului (care se înmulțește foarte repede prin drajoni), umplând semănăturile este considerată o buruiană. Însă tot ea este folosită și ca plantă medicinală. O iubesc, de asemenea, albinele, care-i culeg nectarul.

 Sau să luăm, bunăoară, pirul-târâtor - o buruiană care se înmulțește prin rizomi. El este o plantă furajeră valoroasă. Poate deveni buruiană chiar și răsărita. Dacă toamna semințele s-au scuturat, iar în anul următor câmpul este însămânțat cu grâu, răsărita îl va îmburuieni.

 Noțiunea de ”buruieni” e destul de relativă. Unde crește și cui îi încurcă - acestea sunt criteriile de bază după care o plantă poate fi considerată o buruiană. Buruienile influențează asupra plantelor de cultură în mod diferit. Volbura, de exemplu, împresoară plantele din care cauză ele se polignesc, fapt ce îngreunează recoltarea. Plantele cu tulpina înaltă și suculentă (de exemplu, susaiul, pălămida) împiedică funcționarea normală a mașinilor de recoltat; nimerind prin semințele plantelor de cultură, semințele de buruieni le reduc calitatea.

 Există buruieni anuale (odosul, cânepa sălbatică, loboda și altele), care se înmulțesc prin semințe și buruieni multe anuale (pelinul, pălămida, volbura, susaiul, pirul, coada calului), care sunt mult mai periculoase pentru culturile agricole, deoarece se înmulțesc și pe cale vegetativă (ele pot regenera din cea mai mică bucățică de rădăcină rămasă în sol și trăiesc mult.

 Combaterea buruienilor e foarte dificilă. Pe vremuri ele se smulgeau cu mâna, aceasta era o muncă anevoioasă care cerea mult timp. Studiind particularitățile buruienilor, oamenii au început să aplice diferite procedee agrotehnice, care previn îmburuienirea câmpurilor: sămânța pentru semănat se curăță și se sortează, buruienile de pe răzoare și de pe marginile drumurilor se cosesc până la perioada de fructificare pentru ca semințele lor să nu nimerească pe câmp. Buruienile din semănături se stârpesc prin lucrarea calitativă și în terminele stabilite ale solului, precum și prin tratarea lor cu erbicide ș.a.

 Broaștele țestoase constituie un ordin de reptile terestre și acvatice. Se cunosc 250 de specii care sunt larg răspândite pe toate continentele (cu excepția Antarctidei). În fosta URSS se întâlneau 7 specii: broasca țestoasă de baltă, broasca țestoasă caspică, mediteraneană, de stepă, usuriană (toate de apă dulce), logerhedul și broasca țestoasă piloasă (de mare).


 În Republica Moldova trăiește o singură specie - broasca țestoasă de baltă, care până nu demult se întâlnea pe tot teritoriul. În urma valorificării terenurilor agricole și a poluării bazinelor de apă, numărul acestor animale și biotopul lor (sectorul mediului de trai) s-a redus considerabil. Se întâlnește foarte rar în bălțile Nistrului, Prutului și în bălțile afluenților lor. Este inclusă ca specie rară în Cartea Roșie a Moldovei.

 În colțurile naturaliștilor sunt întreținute circa 10 specii de broaște țestoase. Din cele terestre - broasca țestoasă de stepă și cea mediteraneană. Preferă vegetalele mustoase, mai ales păpădia, varza, morcovul, mere tăiate felii, precum și pâinea albă muiată în lapte. Uneori mănâncă viermi-morari (viermi de făină) și carne. Întrucât aceste broaște țestoase se simt bine la temperatura de 24 - 25 °C, ele au nevoie de o sursă de lumină artificială.

 Dintre speciile de apă dulce în captivitate pot fi întreținute broasca țestoasă de baltă, broasca țestoasă caspică (cu pete galbene și întunecate pe spate și cu dungi albicioase pe marginile laterale și pe membre), broasca țestoasă usuriană, carapacea căreia e acoperită cu tegumente moi.

 Sunt interesante și câteva specii de broaște țestoase Nord-Americane asemănătoare cu broasca țestoasă de baltă și cu cea Caspică. În terariile pentru broaște se amenajează un bazin cu apă 15 - 20 cm adâncime cu o ”insuliță”, unde ele se vor odini. Broaștele țestoase de apă dulce sunt hrănite cu pești, carne, viermi-morari. Pentru a nu murdări apa din bazin, ele trebuie învățate să-și ieie hrana de pe o pensă. Broaștele țestoase Nord-Americane sunt mai pretențioase și necesită mai multă grijă. Ele sunt foarte sperioase, se îmbolnăvesc des de avitaminoze. Pentru cele tinere vor servi ca hrană dafnele, larvele de țânțari-Hieronymus și râmele vii, precum și carne tocată. Li se dă numaidecât și hrană vegetală - frunze de nufăr, ceratopterus, lintiță. Periodic li se adaugă în hrană și vitamine.