Istoria mătasei naturale numără aproape 5 mii de ani. Încă din antichitate locuitorii băștinași din munții Himalaia au observat un fluture cu aripile albe, a căror anvergură atingea 6 cm (numit ulterior fluturele de mătase). Din ouăle ce le depunea apăreau niște omizi (larve) care se hrăneau cu frunze de arbori (în special, de agud). Peste 30-40 zile, după ce năpârlea de 4-5 ori, aceste omizi începeau să secrete din niște glande speciale un fir subțire, din care își făceau în jur câte o gogoașă tare. Aceste gogoașe erau de diferite culori: albe, albastre, verzui, galbene, roze.

 Oamenii s-au învățat să depene de pe gogoașe fire strălucitoare, rezistente, frumoase, lungi, de până la 1000 m și să facă țesături din ele. Firele de mătase sunt de 3 ori mai rezistente decât cele de in și de lână. Un fir de mătase cu secțiunea transversală de 1 mm² ține un corp de 40 kg. Mătasea e de 5 ori mai elastică decât bumbacul sau lâna. Din firele de mătase se obțin țesături care sunt nu numai frumoase, dar și igienice.

 Viermii de mătase au fost domesticiți în China acum circa 5 mii de ani. În această perioadă ei s-au schimbat într-atât, încât nu se mai întâlnesc în stare sălbatică și nu pot exista decât cu ajutorul omului. De exemplu, fluturii nu mai sunt în stare să zboare. Omizile viermilor de mătase chiar după o foame îndelungată, nu pornesc în căutarea de hrană. Chinezii păstrau în mare taina modul de obținere a mătasei. Ei îi pedepseau aspru pe cei care încercau să ducă peste hotarele țării omizi, gogoașe sau ouă de viermi de mătase. Și cu toate acestea în sec. VI înaintea erei noastre, 2 călugări au izbutit să scoată din țară un mic număr de ouă și astfel viermele de mătase a nimerit în Europa.

 În fosta URSS creșterea viermilor de mătase (numită și sericicultură) era practicată în Asia Mijlocie, Transcaucazia, Ucraina și în fosta RSSM. Între  timp au fost obținute multe rase noi de viermi de mătase. Cele mai bune au productivitate de 90 g de mătase fir dintr-un kg de gogoașe. Gogoașele în care se dezvoltă masculi au mai multă mătase. Geneticienii sovietici au elaborat o metodă de sporire a numărului de gogoașe cu masculi prin iradierea grenei cu raze Roentgen.

 Cu creșterea viermilor de mătase se ocupă cu succes și elevii. Astfel, crescătorii de viermi de mătase din Uzbekistan au hrănit omizile cu frunze înmuiate în bulion de clorelă. Ca urmare, cantitatea de mătase din gogoașe a sporit cu 37%, iar lungimea firului a crescut cu 100 m. Această metodă a fost aplicată și în producție.

 Tinerii naturaliști și entomologi își pot găsi în acest domeniu încă multe preocupări utile: ei pot să crească omizi care să producă gogoașe cu fir de alte nuanțe, decât cele existente, omizi care secretă fire mai lungi sau care rezistă la condiții mai aspre și care se hrănesc nu numai cu frunze de dud, dar și cu alte specii de arbori. Toate aceste elemente vor contribui la lărgirea arealului viermilor de mătase. E posibilă și descoperirea altor fluturi care își țes gogoașe, bunăoară cu aproape 300 ani în urmă în China s-a început creșterea omizilor-stejarului. Mătasea pe care o produc aceste omizi e foarte rezistentă. Din ea se țese stofa numită șantung, folosită pentru confecționarea îmbrăcămintei, precum și în scopuri industriale.

 În fosta URSS omida-stejarului se creștea din 1924 în Ucraina și Bielorusia. Iernează la stadiul de pupă în gogoașă. De obicei, ea se dezvoltă timp de un an în 2 generații. Primăvara din pupe apar fluturi din care, după împerechere, depun câte 160-170 ouă. Peste 15 zile dina ceste ouă ies niște omizi mici și negre care se dezvoltă pe frunze de stejar, se hrănesc cu ele, dar se pot hrăni și cu frunze de salcie, mesteacăn, carpen, alun. Stadiul lor de omidă durează 40-50 zile. Firul din care e împletită gogoașa lor atinge o lungime de 500-600 m.

 Printre viermii de mătase există numeroși dăunători ai plantelor, cum sunt, de exemplu, omida păroasă a pinului, omida procesionară a stejarului, fluturele inelat, fluturele zigzac, ș. a.