Articole științifice aprilie 2016

Galiforme este denumirea științifică dată unui ordin de păsări tericole și arboricole. Cuprinde peste 280 de specii, răspândite de la tundră și până la tropice. Majoritatea păsărilor din acest ordin sunt de talie mijlocie. Cea mai mică din Republica Moldova este prepelița, care cântărește 80-120 g, iar cea mai mare - cocoșul-de-munte, care poate atinge până la 6 kg. Ele au corpul îndesat, aripile scurte rotunjite, capul mic și scurt, coada bine dezvoltată; datorită acestor particularități galiformele la nevoie pot să se ridice în zbor pe verticală, fapt ce are o mare importanță mai ales pentru găinile-propriu-zise, care duc un mod de viață terestru. Atât picioarele cu degete puternice, înzestrate cu gheare, cât și ciocul scurt sunt adaptate pentru dobândirea hranei vegetale.

Fazan auriu

Multe specii de galiforme se caracterizează prin dimorfism sexual, adică prin existența a 2 sexe, ce diferă unul de altul prin colorit, talie și glas. Masculii sunt împodobiți cu pene frumoase sau cu lobi pieloși cu o colorație vie. Înainte de cuibărit la ele are loc așa numita ”perioadă de nuntă”, iar la cocoșii-de-munte și cocoșii-de-pădure - toaca. Galiformele își fac niște cuiburi simple de tot - adâncituri în sol, căptușite cu fire de iarbă și pene. Puii lor sunt nidifugi, adică în momentul eclozării sunt bine dezvoltați, au corpul acoperit cu puf, pot să-și urmeze imediat mama și să se hrănească singuri. Aproape toți reprezentanții acestui ordin sunt păsări sedentare sau întreprind călătorii sezoniere la distanțe relativ mici. Singura specie migratoare e prepelița care iernează în regiunile tropicale ale Africii, în Arabia, India și în sudul Chinei. Multe galiforme sunt apreciate ca păsări de vânat pentru carnea lor gustoasă. Cele mai cunoscute dintre ele fiind potârnichea-albă și potârnichea-de-munte, cocoșul-de-munte, cocoșul-de-pădure, găinușa-de-alun sau ierunca, fazanul, potârnichea-sură, prepelița. Galiformele nimicesc un număr mare de insecte dăunătoare. Potârnichea-sură, de exemplu, stârnește în perioada de vegetație a plantelor câte 3,5-4 kg de dăunători, iar fazanul - până la 4 kg. Galiformele se împart în 2 subordine: hoatzine și galinacee (găinile-propriu-zise). Hoatzinele la rândul său sunt constituite dintr-o familie cu un reprezentant - hoatzinul. E de mărimea unui fazan și este răspândit în pădurile inundabile ale Amazonului. Formează colonii de 10-50 perechi. Își fac cuiburile în crengile aplecate de asupra apei. După ce se usucă puișorii eclozați se pot cățăra pe crengi cu ajutorul ciocului, precum și a 2 unghiuțe de la primele degete ale aripilor. Ei pot sări în apă, unde înoată și se scufundă cu ușurință. Dintre galiforme omul a domesticit încă din cele mai vechi timpuri găinile, curcile și bibilicile sau picherele.

Găinile-propriu-zise sunt întrunite în 4 familii: găinile-de-gunoi, cocoșii-hoco sau găinile-arboricole, tetraonidele și fazianidele (păunii).

Găinile-de-gunoi (megapodirele) cuprind circa 12 specii răspândite în Australia, Malaezia și pe insula Noua Guinee. Ele sunt aproape unicele păsări, care nu-și clocesc singure puii (și nici nu-și depun ouăle în alte cuiburi, cum o face cucul). Incubația ouălelor are loc pe contul căldurii degajate în urma descompunerii materiilor vegetale - gunoiului (de unde le vine și numele) sau în nisipul încălzit de razele solare.

Familia cocoșilor hoco numără circa 40 specii răspândite în regiunile sudice ale Americii de Sud. Reprezentanții ei își fac cuburile în ramurile copacilor sau în scorburi. Au un glas puternic, dar nemelodios.

Fazianidele numără peste 170 specii răspândite în regiunile tropicale și în cele temperate ale globului pământesc (lipsesc doar în Polinezia). Centrul de răspândire a fazanilor este Asia Centrală. Din această familie fac parte prepelițele, potârnichile, fazanii, bibilica, găina-banchivă, păunii, curcanul-sălbatic, francolinul ș. a.

Păun

În Republica Moldova se întâlnesc prepelița, potârnichea-sură și fazanul. Ultimul a fost introdus și se aclimatizează în mai multe raioane.

Tetraonidele numără circa 20 specii răspândite în ținuturile circumpolare reci și în cele temperate ale Europei, Asiei și Americii de Nord. Ele populează, de regulă, taigaua, dar se întâlnesc și în tundră și în munți până la limita zăpezilor eterne. Cei mai cunoscuți reprezentanți sunt cocoșii-de-munte, cocoșii-de-pădure, cocoșii-de-prerie, cocoșii-de-Caucaz, potârnichea-albă, potârnichea-de-tundră, găinușa-de-alun ș. a.

Cocoș-de-munte

Un vânător bun trebuie să cunoască arta vânătoriei - cinegetica, și să nu uite, că anume el trebuie să contribuie la ocrotirea și înmulțirea animalelor sălbatice.

Ca disciplină științifică independentă, cinegetica s-a format la începutul secolului XX. Cinegetica modernă e o disciplină științifică complexă. Gospodăria vânătorească se bazează pe studiul biologiei și ecologiei animalelor de vânătoare, al caracterului, tipurilor de terenuri de vânătoare și al productivității lor biologice.

Un compartiment aparte al cinegeticii îl reprezintă economia și organizarea gospodăriei vânătorești. Biologii, geografii și economiștii au început să elaboreze pentru prima oară un cadastru cinegetic care constă în evidența, estimarea și sistematizarea tuturor informațiilor despre resursele de animale de vânătoare și terenurile de vânătoare. Faptul e foarte important, căci fără date exacte cu privire la numărul de animale, la vânătoarea lor, la caracterul și modificarea terenurilor, este imposibilă organizarea unei gospodării vânătorești raționale și controlarea modului în care sunt folosite resursele vânătorești.

Productivitatea gospodăriei cinegetice sporește prin folosirea unor măsuri biotehnice (hrănirea suplimentară a animalelor, amenajarea unor locuri de cuibărit artificiale ș. a. m. d.). Biotehnia e o ramură de mare importanță a cinegeticii.

Ramura tehnică a gospodăriei cinegetice se preocupă de perfecționarea metodelor de vânare a animalelor pe baza studierii ecologiei și comportamentului lor și, desigur, de dezvoltarea aspectului ingineresc (elaborarea unor modele mai perfecte de arme de vânătoare cu țeava lisă sau ghintuită, perfecționarea mijloacelor de prindere automată a animalelor cu blana scumpă - a capcanelor.

Tot de cinegetică ține și creșterea câinilor de vânătoare. Compartimentul merceologic are drept sarcină aprecierea calității blănurilor, cărnii vânate, a trofeelor de vânătoare.

Dintre metodele cele mai importante de cercetare cinegetică fac parte observarea animalelor, experimentele în natură, marcarea mamiferelor și păsărilor.

Baza gospodăriei cinegetice o constituie fondul de stat al animalelor de vânătoare. Convențional gospodăria cinegetică se împarte în gospodărie vânătorească și gospodărie sportivă. Gospodăria vânătorească are drept sarcină obținerea unei producții industriale utile: blănuri, carne, piei de animale sălbatice. Scopul principal al gospodăriei sportive îl constituie sportul și odihna în mijlocul naturii. Toți vânătorii sportivi trebuie să fie membri ai societăților vânătorilor și pescarilor din țară. Membru al societăților vânătorești pot deveni persoanele care au atins vârsta de 18 ani.

Ținând cont de faptul, că pentru fiecare vânător e nevoie de un anumit teren pentru vânat, se stabilesc limite speciale pentru numărul de membri ai societăților vânătorești. În Republica Moldova pentru fiecare vânător revin câte 200 ha de teren.

Armele de vânătoare de foc și cele albe se înregistrează în mod obligatoriu la organele de profil de stat.

Vița-de-vie este un gen de plante liane din familia vitacee. Se cunosc 60-70 specii, răspândite în Europa Centrală și Europa de Sud, Asia și în America de Nord. Una dintre cele mai bine studiate este vița-de-vie-sălbatică (se întâlnește și în Republica Moldova), de la care se presupune, că ar fi provenit soiurile de viță-de-vie de cultură. Acestea au început să fie cultivate în Asia Anterioară, regiunea Mediteraneană de Est încă în perioada eneoliticului și în epoca bronzului.

Pe globul pământesc există peste 20.000 soiuri de viță-de-vie de cultură. Știința care studiază soiurile de viță-de-vie se numește ampelografie.

Vița-de-vie crește, se dezvoltă și rodește bine în zonele cu clima caldă și cu clima temperată. În fosta Uniune Sovietică principalele raioane de cultivare a viței-de-vie erau Transcaucazia, Asia Mijlocie, Crimeea, Moldova.

Vița-de-vie se cultivă pentru strugurii ei gustoși, aromați, care conțin 10-30% de zahăr (glucoză, fructoză) li au înalte calități nutritive, dietice și curative. Strugurii se folosesc pentru tratamentul unor boli de ficat, rinichi, stomac, în caz de tuberculoză ș. a. Din ei se prepară sucuri, compoturi, dulceață, magiun, gem, peltea (jeleu) ș. a. Semințele de struguri conțin până la 20% de ulei, care este utilizat în scopuri tehnice.

Dintre soiurile de masă cele mai răspândite sunt Perla de Ciaba, Ceasla, Cardinal, Coarna neagră, Muscat de Hamburg ș. a.