Enciclopedia Naturii

Putem considera pe bună dreptate, că acest cuvânt a fost rostit pentru prima dată pe meleagurile noastre cu multe secole în urmă. Nu în zadar în diferite colțuri ale Moldovei întâlnim și astăzi sate, numite Dumbrăveni, Dumbrăvița. Acest nume poetic îl poartă multe locuri pitorești. Ba chiar și o pasăre migratoare foarte sprintenă e numită ”dumbrăveanca”. Amintiți-vă și de poemul lui Vasile Alecsandri ”Dumbrava Roșie”.

 Dumbrăvi... Așa sunt numite pădurile, în care predomină stejarul. Există dumbrăvi în Europa, Asia și în America de Nord. Dumbrăvile din raioanele nordice ale Moldovei sunt formate din stejar-comun; în centrul Moldovei pe culmele pantelor de sud e larg răspândit gorunul, prin văi - stejarul-comun; la sud de Codri predomină păduri-gârnețe, componentul principal al cărora este stejarul-pufos. În afară de stejari, în dumbrăvile noastre mai cresc fagul, teiul, frasinul, carpenul, cireșul, părul și mărul pădureț, diferite specii de ulm și arțar. Subarboretul este constituit din diferite specii de arbuști, de exemplu, salbă-moale, salbă-râioasă, lemn-câinesc, păducel, măcieș, dârmoz, clocotici, porumbel, scumpie.

 Primăvara în dumbrăvi, prin poiene apar floricele gingașe de brândușe, ghiocei. Mai târziu înfloresc brebeneii, albăstrelele, laleaua-pestriță, lăcrimioarele. Odată cu sosirea verii izbucnesc pâlcurile viu colorate de clopoței, garofițe. În dumbrăvi erbaceele floricole se rânduiesc pe parcursul întregii veri, bucurându-ne privirile până în toamnă. Culorile vii ale florilor și aroma lor îmbătătoare se îmbină frumos cu trilurile păsărilor din desișuri.

 În dumbrăvi se adăpostesc cerbii și căprioarele, mistreții și veverițele, jderul și bursucul, pârșul-de-pădure ș.a. Aici vietățile își găsesc din belșug hrană.

 Dumbrava e unul din puținele temple ale naturii, în care putem admira diversitatea lumii vegetale și lumii animale, ce ne înconjoară, de aceea ea trebuie să fie ocrotită.

Prin dresaj (de la cuvântul francez dresser - a obișnui, a învăța) se înțelege procesul de formare și consolidare la animale a unor anumite reflexe motorii condiționate. În urma dresării animalele execută la porunca omului anumite acțiuni. În scop de divertisment (distracție) dresajul era practicat pe larg încă în Egiptul antic și Roma antică. Din cronici se poate afla că dresajul era cunoscut din timpuri străvechi și în Moldova.

 De regulă, în procesul dresării se folosesc excitanți condiționați (comenzi sonore, gesturi, demonstrarea unor obiecte sau a hranei) în îmbinare cu excitanți necondiționați (mecanici). Asocierea lor și conduce până la urmă la formarea la animale a reacției dorite de dresor.

 Se aplică mai multe metode de dresare:
 de recompensare (deprinderile necesare se formează prin acordarea unei ”recompense”: hrană, mângâiere ș.a.m.d.);
 mecanică (deprinderile se formează prin utilizarea unor excitanți, care nu produc senzații de durere);
 dureroasă (bazată pe influențări puternice, care îl determină pe animal să execute numaidecât și imediat porunca dresorului; se aplică, de exemplu, la circ la dresarea animalelor mari și de pradă).

 Pentru fixarea și păstrarea deprinderilor formate, animalele sunt supuse periodic unor antrenamente de reactualizare.

 Dresajul animalelor este larg aplicat în arta circului. Amatorii de circ cunosc bine numele dinastiei de dresori Durov. Odinioară într-o veche casă de pe strada Bojedomka (în prezent strada ”V. L. Durov”) din Moscova atârna următorul anunț: ”Fabrica de zooreflexologie”. Întreprinderea nu producea, cum am putea crede, jucării neobișnuite, ci zâmbet și voie bună, dragoste pentru tot ce e ființă vie. Bazându-se pe învățătura lui I. P. Pavlov, V. M. Behterev și a altor savanți, V. L. Durov a elaborat o metodă nedureroasă de dresare a animalelor. Ea includea următoarele trei elemente:

1. Silirea animalului (fără a recurge la influențe mecanice dureroase) să execute mișcarea ce o doriți sau așteptarea până când el însuși va fi dispus s-o facă.
2. Asocierea mișcării cu ceva plăcut pentru animal.
3. Însoțirea mișcării executate de animal cu un anumit semnal sonor (cuvânt, fluierat), luminos, de un gest al dresorului. Cine poate deveni dresor ? Oricine căruia i-s dragi animalele și natura. Un dresor este dator să cunoască foarte bine biologia animalelor.

 Practic orice animal poate fi dresat. Totul depinde de dresor și de metodele pe care le aplică el.

 În toamna anului 1980 la Moscova a fost inaugurat Teatrul animalelor - un teatru unic în felul lui în întreaga lume. El poartă numele lui V. L. Durov și este condus de nepoata acestuia - N. I. Durova.

Dropiile, denumite în limba latină otidide reprezintă o familie de păsări din ordinul gruiforme. Ele numără circa 25 de specii răspândite, mai ales, în stepele și savanele din Africa. Au picioarele lungi cu trei degete, ale căror gheare sunt prevăzute cu niște ”pernuțe” musculoase, ceea ce le ajută să alerge bine. Zboară cu greu. În caz de pericol fug sau se ghemuiesc la pământ, unde datorită culorii lor protectoare adesea rămân neobservate de cel de le urmărește. Masculii sunt mai mari și au penajul mai viu colorat. Își fac cuibul (o gropiță) pe pământ, căptușindu-l cu fire de iarbă. Ponta e formată din 2-5 ouă, pe care le clocește femela 20-30 zile. Păsările adulte se hrănesc, mai ales, cu vegetale. Vara consumă insecte, amfibii, reptile, rozătoare și chiar păsări mici. Puișorii se hrănesc, de regulă, cu insecte.

 Dropia este una dintre cele mai mari păsări dina ceastă familie. Femela cântărește 4-7 kg, iar masculul 12-16 uneori până la 20 kg. Primăvara, în perioada nupțială, el are o haină mândră ca de sărbătoare. Când își răsfiră penele de la gât și cele de la coadă, parcă-i un cavaler rotofei. Dropia e o pasăre rară, dispărută din multe țări europene. În fosta Uniune Sovietică ea număra circa 3 mii de indivizi. Până în anii 40 ai sec. XX se întâlnea des în stepele Bălțului și Bugeacului. În ultimii ani au fost înregistrate numai 3 cuiburi. Se fac încercări de a reproduce această pasăre pe cale artificială.

 Dropia-mică numită și spurcagiu sau spurcaci populează estul și sud-estul Europei și vestul Siberiei. La începutul sec. XX această pasăre cuibărea și prin raioanele sudice ale republicii noastre. În prezent se întâlnește doar ca pasăre migratoare.

 Dropia-gulerată popula unele regiuni sudice ale fostei Uniuni Sovietice.

 Dropia este inclusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova.

 Cum putem cunoaște o plantă sau un animal după anumite caractere? Cum putem afla denumirea științifică corectă a unei ciuperci, a unui arbust, arbore, a unei insecte, păsări sau a unui mamifer ? Doar astăzi se cunosc peste jumătate de milion de specii de plante și aproape 1 milion și jumătate de specii de animale. Însă numărul speciilor nedescrise care populează astăzi Pământul constituie, după părerea unor savanți, 3-10 milioane. E și mai mare numărul speciilor dispărute, care atinge cifra de jumătate de miliard. Pentru a da un răspuns complet la aceste întrebări, ne vin în ajutor cărțile-determinatoare sau, mai simplu, determinatoarele, alcătuite de botaniști și zoologi experimentați.

 Cu ajutorul unui determinator, fie el de botanică sau zoologie, putem ușor afla denumirea științifică a speciei de plantă sau de animal, grupa sistematică (taxonomică) din care face parte, particularitățile principale-structurale, unde e răspândită, felul ei de înmulțire. Determinatoarele se alcătuiesc, de obicei, după principiul tabelelor dicotomice. Ele prevăd o contrapunere consecutivă a caracterelor plantelor sau animalului ce se exclud reciproc, sub formă de teză și antiteză. De exemplu, în teză se indică ”frunză simplă”, iar în antiteză - ”frunză compusă” sau ”are dinți pe maxilarul superior” - ”n-are dinți pe maxilarul superior”. Alegând particularitățile caracteristice ale speciei pe care o determinăm, după cifrele indicate putem afla ușor la început denumirea familiei, apoi genului și după aceasta - cea a speciei.

 În anul 1759 Carl Linne a introdus așa zisă nomenclatură binară a denumirii plantelor și animalelor. Primul cuvânt latin indică denumirea genului, iar cel de-al doilea - epitetul speciei. Împreună ele indică denumirea specie. Denumirile științifice ale plantelor și animalelor în alte limbi, de exemplu în limba rusă, în limba română ș. a., de asemenea sunt formate din două cuvinte. Denumirea genului din care face parte planta sau animalul deseori se bazează pe denumirea populară a acestora. Epitetul speciei, de obicei, e tradus din limba latină. De exemplu, în denumirea mesteacăn alb, ”mesteacăn” este denumirea genului, iar ”alb” - epitetul speciei.

 Afară de tabelele alcătuite după principiul dicotomic, în ultimele 5 decenii se folosesc  și tabelele alcătuite după principiul politomic, care permit alcătuirea unor determinatoare pe cale matematică, folosind fișele perforate și calculatoarele.

 Determinatoarele, de regulă, se alcătuiesc pentru anumite regiuni geografice sau grupe sistematice de plante și animale.

Cuvântul ”dendrariu” provine de la grecescul ”dendron” - arbore și înseamnă parc, grădină sau teren deschis pe care se cresc arbori și arbuști din diferite regiuni geografice. În dendrariu plantele se grupează după diferite principii: sistematic, decorativ, ecologic, zonal și altele.

 Dendrariul servește pentru a stabili posibilitățile de răspândire a unor specii de plante în regiunile unde ele n-au existat, se studiază aclimatizarea și selecția plantelor. Aici savanții creează noi forme de arbori și arbuști, încearcă diverse procedee de altoire, cercetează particularitățile caracteristice ale plantelor aduse din diferite zone climatice.

 Grădinile și parcurile dendrologice sunt o adevărată școală pentru studenți, selecționatori și tineri naturaliști. Aici poți fotografia și poți face observații fenologice. Pe lângă unele dendrarii funcționează pepiniere, unde se obțin semințe, butași, care sunt expediați apoi în gospodăriile silvice pentru îmbogățirea pădurilor sau în orașe pentru crearea spațiilor verzi.

 În Republica Moldova sunt cunoscute dendrariul cu 500 de specii de plante arborescente din or. Chișinău (valea rîulețului Durlești) și dendrariul Grădinii botanice a Academiei de Științe cu circa 850 specii de plante.

Dinozaurienii constituie cel mai numeros grup de reptile fosile. Ei au trăit în era mezozoică (circa 200-60 milioane de ani în urmă), numită și ”era dinozaurienilor”. În traducere din limba greacă, dinozaur înseamnă ”șopârlă groaznică, teribilă”. Se cunosc câteva sute de specii, grupate în ordinele Sauripelvieni (Saurischia), cu centura pelviană asemănătoare cu cea a reptilelor, și Ornitopelvieni (Ornithischia), a căror centură pelviană seamănă cu cea a păsărilor. Majoritatea dinozaurienilor erau animale terestre, unii (brahiozaurul, brontozaurul ș. a.) - animale acvatice - își petreceau o mare parte din viață în apă (ținându-și numai capul și gâtul afară) sau pe malul bazinelor acvatice. Ei aveau capul relativ mic, creierul mic, membrele puternice, coada lungă și musculoasă.

Brahiozaur

Dinozaurienii sauripelvieni au fost cele mai mari animale care au existat pe Pământ. De exemplu, diplodocul atingea în lungime 25-30 metri, în înălțime - până la 4 m și cântărea circa 30 tone; brahiozaurul avea circa 24 m lungime și masa până la 50 tone; dacă ar fi ținut capul ridicat, ei ar fi fost cât o casă cu 3 etaje. Unii sauripelvieni erau animale erbivore (de exemplu, brahiozaurul, brontozaurul, diplodocul), care se deplasau pe ambele perechi de membre, alții, animale carnivore (tiranozaurul, alozaurul, ș. a.), care în timpul deplasării se sprijineau numai pe membrele posterioare și pe coadă (membrele lor anterioare reprezentau niște rudimente cu 2-3 degete). Tiranozaurul sau ”șopârla domnească tiran” era tare fioros: el avea 12-14 m lungime, circa 6 m înălțime, dinți în formă de pumnal de 15-20 cm lungime, masa corpului - 7 tone.

Diplodocul

Tiranozaurul

Schelet de tiranozaur

Alozaurul

Schelet de alozaur

 Dinozaurienii ornitopelvieni erau niște șopârle exclusiv erbivore bipede (iguanodonul) și patrupede (stegozaurul sau dinozaurul cu plăci, anchilozaurul sau reptila tanc, triceratopsul sau dinozaurul rinocer). Ei aveau dimensiunile comparativ mai mici (1 - 15 m lungime, masa până la 3 tone). Unii aveau pe cap și corp niște ridicături osoase sub formă de plăci, de spini, de coarne, cu ajutorul cărora se apărau de dușmani.

Iguanodonul

Schelet de iguanodon

Stegozaurul

Schelet de stegozaur

Anchilozaurul

Craniu de anchilozaur

Triceratopsul

Schelet de triceratops

 Cuiburi fosilifere bogate în rămășițe scheletice și ouă de dinozaurieni sau descoperit în Republica Populară Mongolă. Materialele colectate, printre care și schelete întregi, sunt expuse la muzeul paleontologic din Moscova. Scheletele de dinozaurieni au fost descoperite în China, S.U.A., Canada, Franța, Kazahstan, Turkmenia, Kirghizia și altele.

 Cercetarea acestor bogate și interesante materiale a contribuit la înțelegerea justă a dezvoltării vieții pe Pământ, la combaterea dogmelor religioase și la formarea concepției științifice, materialiste, despre lumea înconjurătoare.