Enciclopedia Naturii

Marele naturalist englez C. Darwin (1809 - 1882) este întemeietorul teoriei despre evoluție, al teoriei despre originea care, după cum a arătat V. I. Lenin, ”a așezat biologia pe o bază pe deplin științifică”.

 În prezent privim ca ceva firesc faptul că natura nu a încremenit în formele ei primare, că speciile de plante și animale nu sunt veșnice, ci se schimbă, evoluează. Până la Darwin însă chiar și savanții, cu excepția naturalistului francez J. B. Lamarck și a altora, foarte puțini la număr, considerau că toate plantele și animalele sunt în totalitatea lor neschimbată și există așa din momentul creării lor de către Dumnezeu, iar dacă și se înregistrează, totuși, anumite schimbări ele nu au un caracter legic.

 La momentul absolvirii universității din Cambridge nici Darwin nu vedea vre-un fel de contradicție între știință și religie. În anii de studenție, mânat de dragostea pentru zoologie și botanică, și fiind un bun sportiv și un excelent vânător, el a consacrat mult timp excursiilor prin Anglia. Pasiunea lui cea mare, era crearea a tot felul de colecții și sistematizarea materialului colectat.

 La vârsta de 23 ani, Darwin întreprinde pe corabia ”Beagle” o călătorie în jurul lumii care a durat aproape 5 ani. Dacă nu ar fi fost această călătorie, probabil că n-ar fi fost nici marele Darwin, creatorul teoriei evoluționiste. Fără mulțimea de impresii, fără masa enormă de material faptic proaspăt, pe care l-a adunat și analizat tânărul savant, nici mintea sa genială nu ar fi putu să formeze noua viziune care a produs o cotitură în știință. Deosebit de puternic l-au impresionat pe Darwin călătoriile prin America de Sud și pe insulele arhipelagului Galapagos.

 Pe baza impresiilor din această călătorie, Darwin a scris cartea ”Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe corabia Beagle” (1839), care nu numai e de mare folos pentru tinerii naturalișțti, dar și se citește ca o excelentă creație artistică.

 Dar înainte de a trage concluziile de bază, Darwin a lucrat mult și perseverent: el a prelucrat materiale, le-a analizat, le-a comparat. A scris 3 lucrări importante de geologie, dintre care o valoare deosebită o au cercetarea asupra formării recifelor coraliere, lucrările sale de zoologie.

 Lucrarea sa principală ”Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență” a văzut lumina tiparului abia în anul 1859. Darwin își dădea seama că noua sa teorie va avea de înfruntat multe critici, de aceea a pregătit cu cea mai mare minuțiozitate materialul pentru demonstrarea ei. A consacrat acestui scop 17 ani de muncă încordată. începând cu anul 1842 când a făcut prima schiță a teoriei evoluției. ”Animalele domesticite și plantele cultivate” (1868) și ”Originea omului și selecția sexuală” (1871), alte 2 lucrări fundamentale complectau și dezvoltau teoria evoluționistă.

Fata Pădurii este un demon ce atrage bărbații tineri în codru, unde îi ucide. Ea are doua înfățișări: când li se arată prima dată flăcăilor, este o femeie tânără și foarte frumoasă, înaltă, cu mijlocul subțire, ochii mari și negri ce sclipesc în noapte, sprâncene arcuite, fața albă, obrajii rumeni și părul lung și negru. După ce victima este vrăjita de frumusețea ei, Fata Pădurii se schimbă într-un monstru hidos și înfricoșător, îl omoară pe băiat și îi mănâncă inima. Ea apare doar noaptea și nu iese vreodată din pădure, deci nu atacă satele oamenilor, ci doar pe cei care trec prin codru.

 Acest monstru reprezintă o probă a maturității pentru băieții pe cale să devină bărbați: descoperirea dragostei. Amenințarea fatală a demonului îl avertizează pe flăcău despre faptul că dragostea poate avea și o față periculoasă, pe lângă cea frumoasă. Fata Pădurii are și un corespondent masculin în mitologia dacă, Zburătorul, care se arată tinerelor fete, care însa nu este la fel de periculos. Folclorul românesc păstrează încă o serie de superstiții legate de Fata Pădurii, cum ar fi să nu fluieri sau să cânți noaptea în pădure și să nu adormi lângă focul aprins.

 Fata Pădurii este fiica Mumei Pădurii si a Păduroiului. Parinții săi se dușmănesc unul pe altul și nici ea nu îi iubește, fiind în conflict cu amândoi. Ea a furat de la mama sa vraja prin care își ia infățișarea frumoasă, înșelătoare, iar de la tatăl său a furat iedera magică, cu care își prinde și își imobilizează victimele. Demonul nu mănâncă inimile celor pe care îi omoară doar ca pe un trofeu, ci are nevoie de ele pentru că vraja furată de la Muma Pădurii s-o poată schimba într-o femeie tânără.

Furnicarul-mare

Edentatele, numite și xenartre (xenarthra), reprezintă un ordin de animale mamifere caracterizate printr-o structură simplă a dinților sau chiar prin lipsa lor. Ele au corpul de la 12 cm până la 1,2 m lungime, acoperit, de obicei, cu o blană aspră; reprezentanții familiei dasipodide (Dasypodidae) au spatele acoperit cu plăci cornoase.

 Unele duc un mod de viață terestru, altele arboricol. Se hrănesc cu vegetale și insecte. Sunt cunoscute 3 familii actuale, ai căror reprezentanți (furnicarii, leneșii, tatu) sunt răspândiți în America de Sud, America Centrală și în sudul Americii de Nord. Edentatele sunt apreciate pentru carnea lor gustoasă. Multe specii se află pe cale de dispariție și de aceea sunt ocrotite de lege.

Mitul hultanului (sau al zgrimințeșului, cum mai este numit în alte zone) este una din creațiile originale și deosebite ale mitologiei geților, ce s-a transfigurat mai târziu și în mitologia românilor. Originile figurii hultanului se regăsesc în practicile ascetice ale vechilor daci, în casta preoțimii, a inițiaților.


    Devin hultani numai copiii ce s-au născut cu căița (placenta) pe cap sau cel de-al șaptelea fiu al celui de-al șaptelea fiu. Unii dintre acești copii însemnați din naștere sunt furați de mici de către hultanii bătrâni și duși la școala din "Crugul Pământului", pe Celălalt Tărâm, unde sunt instruiți până la vârsta de 20 de ani. "Crugul Pământului" înseamnă "mijlocul Pământului", însă nu cu sensul de centru (geologic, geografic) ci mai degrabă "miezul, originea", ca în expresia "crescut în mijlocul lupilor". În unele zone din România s-a păstrat până azi credința conform căreia copiii născuți cu căița pe cap sunt predestinați să cunoască tainele stihiilor, pe când în alte părți folclorul spune că acești copii pot deveni strigoi, adică vor putea călători în afara trupului.

    După ce își însușesc inițierea magică, hultanii devin protectorii drumurilor de munte, stăpâni ai secretelor văzduhului și ai manifestărilor vremii. Ei duc o viață singuratică, retrași undeva în măruntaiele munților. Pentru a putea practica magia, hultanul depune printre altele și un jurământ de castitate foarte strict; este suficient să se îndrăgostească de o femeie pentru a-și pierde puterile. La diverse date știute doar de ei, acești vrăjitori coboară din creierii munților pentru a străbate satele, cerșind și încercînd inimile oamenilor. Pomana pe care o primesc o aruncă pe ape curgătoare, pentru a ajunge ofrandă pe Tărâmul Celălalt, parcurgând Apa Sâmbetei. Când oamenii le greșesc, hultanii aduc norii de ploaie și grindina asupra pământurilor lor.

    Adoptarea creștinismului drept religie oficială a alterat mitul hultanului. Creștinii i-au denumit "solomonari", după regele Solomon dar, ca în orice proces de asimilare, au transformat hultanul într-un personaj malefic, pentru a îndepărta oamenii de la vechile credințe. În același spirit, creștinismul a produs un nou personaj, contra-solomonarul, menit să-i apere pe oameni de solomonar, devenit brusc un tiran care cerea bir de la săteni pentru a nu le distruge recoltele. Pentru Enciclopedie am încercat să filtrăm elementele creștine și să redăm adevărata imagine a hultanului, dinainte de cretinizare.

    Hultanul este asociat direct cu imaginea balaurului. Pentru a se înălța printre nori, el trebuie să cheme un balaur și să-l încalece. Când călătorește pe balaur sau pe nori, vrăjitorul este invizibil oamenilor de rând, putând fi văzut doar de către alți vrăjitori. Chemarea balaurului este un ritual esențial pentru hultan. Mitul spune ca balaurii trăiesc în lacurile de munte fără fund, iar pentru a-i putea încăleca, inițiatul trebuie să spargă gheața lacului cu o toporișcă descântată și să le pună pe gât un frâu din lemn de mesteacăn. De aceea, hultanul nu se desparte niciodată de toporișca sa vrăjită, de frâul de mesteacăn și de cartea de vrăji.

Pe glob se cunosc peste 600 specii de stejar. În fosta Uniune Sovietică creșteau 19, dintre care în Republica Moldova - 3 specii. Sunt mai răspândiți stejarul-comun, gorunul și stejarul-pufos. Stejarul-comun de pe meleagurile noastre era cunoscut în Rusia încă pe la începutul secolului 19. Iată ce îi scria lui Bagration (mare comandant de oști rus, erou legendar al bătăliei de la Borodino), meșterul de corăbii Tarusov în raportul său de la 6 martie 1810: ”În pădurile din ținutul Orhei au fost marcați 15 mii de stejari buni pentru construcția de corăbii și fregate. Numărul unor astfel de copaci poate fi și mai mare”. Se consideră, că o bună parte din corăbiile flotei ruse din Marea Neagră a fost construită în secolul 19 din stejarul moldovenesc. Lemnul de stejar e tare, rezistent la putrezire și de aceea se folosește și în prezent la construcțiile navale, la fabricarea mobilei, butoaielor, parchetului.

 Stejarul are și calități ornamental-decorative deosebite, datorită cărora este utilizat în bio-arhitectură sau arhitectura peisagistică. Există varietăți de stejar cu ramurile verticale, cu ramurile ”plângătoare”, cu frunzele de culoare roșie, toate folosite la crearea spațiilor verzi. Stejarul este un adevărat depozit de substanțe chimice valoroase. Frunzele și scoarța lui conțin mulți acizi organici, vitamine, tananți. Ghindele care conțin și mult ulei servesc drept hrană pentru păsări (gaițe, ciorile-de-semănătură), mistreți ș. a.

 Unii stejari din republică, cum sunt de exemplu, stejarul de peste 600 de ani din s. Cobâlnea, stejarul lui Ștefan cel Mare de peste 450 de ani din pădurea s. Căpriana (Strășeni) au fost luați sub ocrotirea statului și declarați monumente ale naturii.

Stejarul lui Ștefan cel Mare și Sfânt