Enciclopedia Naturii

Fiecare organism trăiește într-un anumit mediu natural. Pe parcursul multor milioane de ani de dezvoltare a planetei strămoșii lui s-au adaptat la o anumită ambianță de climă, sol, temperatură și umiditate a aerului, salinitate a apei, plante, animale. Ei și-au format modul de nutriție caracteristice, sisteme de protecție contra condițiilor nefavorabile ș.a.

 Aspectul exterior al plantelor și animalelor, funcțiile anumitor organe corespund unor anumite condiții de viață. Copitele calului, măgarului, antilopei sunt adaptate la alergare rapidă pe teren deschis, cu sol bătătorit, dur. Copitele caprelor-negre, caprelor-alpine - la sărituri și la mersul pe stânci. Copitele elanului și renului se pot desface mărindu-și suprafața de sprijin și animalul, ca și cum ar fi înzestrat cu schiuri, se deplasează ușor pe mlaștină sau pe zăpadă adâncă.

 Forma fuzelată pe care o au peștii, broaștele țestoase marine, balenele, este dictată de legile hidrodinamicii, le ajută acestor animale să înoate repede. Aripile păsărilor, insectelor, liliecilor au fost timp de sute de mii de ani perfecționate de natură în conformitate cu legile aerodinamicii.

 Toate organele interne și externe, inclusiv cele de semnalizare, orientare, descoperire a hranei, de atac și apărare sunt în funcție de condițiile concrete în care trăiește organismul, de modul său de viață. Cu cât o specie poate să reacționeze mai repede la condițiile variabile și poate să se adapteze la ele, cu atât ea este mai viabilă, cu atât mai multe șanse are de a rezista concurenței altor specii.

 Adaptându-se la condițiile mediului înconjurător organismele la rândul lor, acționează asupra acestor condiții, și adesea într-o măsură foarte mare. În procesul de fotosinteză plantele purifică aerul: cu oxigenul pe care îl elimină ele, respiră animalele și alte organisme. Rădăcinile plantelor secretă acizi, care dizolvă substanțele minerale, ceea ce accelerează procesul de distrugere și dezagregare a rocilor și deformare a solului (solificarea rocilor).

 În locurile de creștere plantele reglează circulația apei, reținînd necesarul în sol și asigurând evaporarea surplusului lor în atmosferă ș.a.m.d. În ansamblu, o comunitate complexă de plante și animale (biocenoză), legate de un anumit teritoriu pe care trăiesc (biotop) formează o asociație echilibrată și în permanentă interacțiune numită ecosistem sau biogeocenoză. Ecosistemul e o dovadă a unității dintre tot ce este viu și neviu pe Pămînt.

 Inter-relațiile dintre diferite organisme și mediul în care trăiesc ele au fost numite în anul 1866 de către biologul german E. Haeckel inter-relații ecologice (de la cuvântul grecesc oikos - casă, locuință), iar știința care le studiază - ecologie. Ea folosește realizările geneticii, chimiei, biochimiei, ciberneticii, fiziologiei, geografiei, fizicii, pedologiei, sociologiei, filosofiei. Ecologia acumulează fapte, le studiază, le analizează și explică legăturile și legitățile existente în natură. Aceste cunoștințe sunt necesare pentru înțelegerea schimbărilor care se produc în natură sub influența activității economice a omului și pentru rezolvarea problemelor legate de păstrarea și sporirea bogățiilor naturii.

 În prezent nici un domeniu al activității umane - fie el spiritual sau economic - nu se poate dezvolta normal fără cunoașterea legilor și legităților ecologice. Avaria care a avut loc în anul 1986 la centrala atomoelectrică de la Cernobâl demonstrează cât de mare este în zilele noastre importanța echilibrului ecologic și că la menținerea lui trebuie să-și aducă prinosul toți oamenii - și mic și mare. Dereglarea doar a unei singurei verigi din lanțul ecologic poate duce la schimbări dintre cele mai neașteptate, ireversibile în natură. Astfel, combaterea țânțarilor din unele bazine de apă a avut ca urmare dispariția inexplicabilă la început a unor specii de pești valoroși. Apoi s-a constatat că larvele de țânțari erau hrana principală a puietului acestor pești.

 Fără o apreciere ecologică precisă a unei anumite regiuni nu poate fi realizată aclimatizarea sau raionarea animalelor și plantelor agricole.

 Cultura plantelor, silvicultura, păstrarea recoltei obținute depind de cunoașterea ecologiei dăunătorilor și de elaborarea unor măsuri adecvate de combatere a acestora.

 Reușita unei vânători sau chiar a întregii ramuri cinegetice (vânătorești) este legată de variațiile numărului de animale și de cauzele care le determină, de cunoașterea ecologiei fiecărei specii.

 Combaterea surselor naturale de boli infecțioase, a transmițătorilor și gazdelor acestora se bazează pe studierea complexelor interdependente existente în focarele de boală.

 Pescuitul (pești, moluște, crustacee), precum și recoltarea algelor se planifică pe baza cunoașterii productivității bazinelor respective. Cunoștințele acumulate de ecologie cu privire la legitățile dezvoltării plantelor și animalelor, la modul lor de viață și la relațiile existente între ele permite elaborarea unor prognoze biologice pe baza cărora se poate organiza dirijarea justă a activității economice a omului.

Marele naturalist englez C. Darwin (1809 - 1882) este întemeietorul teoriei despre evoluție, al teoriei despre originea care, după cum a arătat V. I. Lenin, ”a așezat biologia pe o bază pe deplin științifică”.

 În prezent privim ca ceva firesc faptul că natura nu a încremenit în formele ei primare, că speciile de plante și animale nu sunt veșnice, ci se schimbă, evoluează. Până la Darwin însă chiar și savanții, cu excepția naturalistului francez J. B. Lamarck și a altora, foarte puțini la număr, considerau că toate plantele și animalele sunt în totalitatea lor neschimbată și există așa din momentul creării lor de către Dumnezeu, iar dacă și se înregistrează, totuși, anumite schimbări ele nu au un caracter legic.

 La momentul absolvirii universității din Cambridge nici Darwin nu vedea vre-un fel de contradicție între știință și religie. În anii de studenție, mânat de dragostea pentru zoologie și botanică, și fiind un bun sportiv și un excelent vânător, el a consacrat mult timp excursiilor prin Anglia. Pasiunea lui cea mare, era crearea a tot felul de colecții și sistematizarea materialului colectat.

 La vârsta de 23 ani, Darwin întreprinde pe corabia ”Beagle” o călătorie în jurul lumii care a durat aproape 5 ani. Dacă nu ar fi fost această călătorie, probabil că n-ar fi fost nici marele Darwin, creatorul teoriei evoluționiste. Fără mulțimea de impresii, fără masa enormă de material faptic proaspăt, pe care l-a adunat și analizat tânărul savant, nici mintea sa genială nu ar fi putu să formeze noua viziune care a produs o cotitură în știință. Deosebit de puternic l-au impresionat pe Darwin călătoriile prin America de Sud și pe insulele arhipelagului Galapagos.

 Pe baza impresiilor din această călătorie, Darwin a scris cartea ”Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe corabia Beagle” (1839), care nu numai e de mare folos pentru tinerii naturalișțti, dar și se citește ca o excelentă creație artistică.

 Dar înainte de a trage concluziile de bază, Darwin a lucrat mult și perseverent: el a prelucrat materiale, le-a analizat, le-a comparat. A scris 3 lucrări importante de geologie, dintre care o valoare deosebită o au cercetarea asupra formării recifelor coraliere, lucrările sale de zoologie.

 Lucrarea sa principală ”Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență” a văzut lumina tiparului abia în anul 1859. Darwin își dădea seama că noua sa teorie va avea de înfruntat multe critici, de aceea a pregătit cu cea mai mare minuțiozitate materialul pentru demonstrarea ei. A consacrat acestui scop 17 ani de muncă încordată. începând cu anul 1842 când a făcut prima schiță a teoriei evoluției. ”Animalele domesticite și plantele cultivate” (1868) și ”Originea omului și selecția sexuală” (1871), alte 2 lucrări fundamentale complectau și dezvoltau teoria evoluționistă.

Fata Pădurii este un demon ce atrage bărbații tineri în codru, unde îi ucide. Ea are doua înfățișări: când li se arată prima dată flăcăilor, este o femeie tânără și foarte frumoasă, înaltă, cu mijlocul subțire, ochii mari și negri ce sclipesc în noapte, sprâncene arcuite, fața albă, obrajii rumeni și părul lung și negru. După ce victima este vrăjita de frumusețea ei, Fata Pădurii se schimbă într-un monstru hidos și înfricoșător, îl omoară pe băiat și îi mănâncă inima. Ea apare doar noaptea și nu iese vreodată din pădure, deci nu atacă satele oamenilor, ci doar pe cei care trec prin codru.

 Acest monstru reprezintă o probă a maturității pentru băieții pe cale să devină bărbați: descoperirea dragostei. Amenințarea fatală a demonului îl avertizează pe flăcău despre faptul că dragostea poate avea și o față periculoasă, pe lângă cea frumoasă. Fata Pădurii are și un corespondent masculin în mitologia dacă, Zburătorul, care se arată tinerelor fete, care însa nu este la fel de periculos. Folclorul românesc păstrează încă o serie de superstiții legate de Fata Pădurii, cum ar fi să nu fluieri sau să cânți noaptea în pădure și să nu adormi lângă focul aprins.

 Fata Pădurii este fiica Mumei Pădurii si a Păduroiului. Parinții săi se dușmănesc unul pe altul și nici ea nu îi iubește, fiind în conflict cu amândoi. Ea a furat de la mama sa vraja prin care își ia infățișarea frumoasă, înșelătoare, iar de la tatăl său a furat iedera magică, cu care își prinde și își imobilizează victimele. Demonul nu mănâncă inimile celor pe care îi omoară doar ca pe un trofeu, ci are nevoie de ele pentru că vraja furată de la Muma Pădurii s-o poată schimba într-o femeie tânără.

Furnicarul-mare

Edentatele, numite și xenartre (xenarthra), reprezintă un ordin de animale mamifere caracterizate printr-o structură simplă a dinților sau chiar prin lipsa lor. Ele au corpul de la 12 cm până la 1,2 m lungime, acoperit, de obicei, cu o blană aspră; reprezentanții familiei dasipodide (Dasypodidae) au spatele acoperit cu plăci cornoase.

 Unele duc un mod de viață terestru, altele arboricol. Se hrănesc cu vegetale și insecte. Sunt cunoscute 3 familii actuale, ai căror reprezentanți (furnicarii, leneșii, tatu) sunt răspândiți în America de Sud, America Centrală și în sudul Americii de Nord. Edentatele sunt apreciate pentru carnea lor gustoasă. Multe specii se află pe cale de dispariție și de aceea sunt ocrotite de lege.

Mitul hultanului (sau al zgrimințeșului, cum mai este numit în alte zone) este una din creațiile originale și deosebite ale mitologiei geților, ce s-a transfigurat mai târziu și în mitologia românilor. Originile figurii hultanului se regăsesc în practicile ascetice ale vechilor daci, în casta preoțimii, a inițiaților.


    Devin hultani numai copiii ce s-au născut cu căița (placenta) pe cap sau cel de-al șaptelea fiu al celui de-al șaptelea fiu. Unii dintre acești copii însemnați din naștere sunt furați de mici de către hultanii bătrâni și duși la școala din "Crugul Pământului", pe Celălalt Tărâm, unde sunt instruiți până la vârsta de 20 de ani. "Crugul Pământului" înseamnă "mijlocul Pământului", însă nu cu sensul de centru (geologic, geografic) ci mai degrabă "miezul, originea", ca în expresia "crescut în mijlocul lupilor". În unele zone din România s-a păstrat până azi credința conform căreia copiii născuți cu căița pe cap sunt predestinați să cunoască tainele stihiilor, pe când în alte părți folclorul spune că acești copii pot deveni strigoi, adică vor putea călători în afara trupului.

    După ce își însușesc inițierea magică, hultanii devin protectorii drumurilor de munte, stăpâni ai secretelor văzduhului și ai manifestărilor vremii. Ei duc o viață singuratică, retrași undeva în măruntaiele munților. Pentru a putea practica magia, hultanul depune printre altele și un jurământ de castitate foarte strict; este suficient să se îndrăgostească de o femeie pentru a-și pierde puterile. La diverse date știute doar de ei, acești vrăjitori coboară din creierii munților pentru a străbate satele, cerșind și încercînd inimile oamenilor. Pomana pe care o primesc o aruncă pe ape curgătoare, pentru a ajunge ofrandă pe Tărâmul Celălalt, parcurgând Apa Sâmbetei. Când oamenii le greșesc, hultanii aduc norii de ploaie și grindina asupra pământurilor lor.

    Adoptarea creștinismului drept religie oficială a alterat mitul hultanului. Creștinii i-au denumit "solomonari", după regele Solomon dar, ca în orice proces de asimilare, au transformat hultanul într-un personaj malefic, pentru a îndepărta oamenii de la vechile credințe. În același spirit, creștinismul a produs un nou personaj, contra-solomonarul, menit să-i apere pe oameni de solomonar, devenit brusc un tiran care cerea bir de la săteni pentru a nu le distruge recoltele. Pentru Enciclopedie am încercat să filtrăm elementele creștine și să redăm adevărata imagine a hultanului, dinainte de cretinizare.

    Hultanul este asociat direct cu imaginea balaurului. Pentru a se înălța printre nori, el trebuie să cheme un balaur și să-l încalece. Când călătorește pe balaur sau pe nori, vrăjitorul este invizibil oamenilor de rând, putând fi văzut doar de către alți vrăjitori. Chemarea balaurului este un ritual esențial pentru hultan. Mitul spune ca balaurii trăiesc în lacurile de munte fără fund, iar pentru a-i putea încăleca, inițiatul trebuie să spargă gheața lacului cu o toporișcă descântată și să le pună pe gât un frâu din lemn de mesteacăn. De aceea, hultanul nu se desparte niciodată de toporișca sa vrăjită, de frâul de mesteacăn și de cartea de vrăji.

Pe glob se cunosc peste 600 specii de stejar. În fosta Uniune Sovietică creșteau 19, dintre care în Republica Moldova - 3 specii. Sunt mai răspândiți stejarul-comun, gorunul și stejarul-pufos. Stejarul-comun de pe meleagurile noastre era cunoscut în Rusia încă pe la începutul secolului 19. Iată ce îi scria lui Bagration (mare comandant de oști rus, erou legendar al bătăliei de la Borodino), meșterul de corăbii Tarusov în raportul său de la 6 martie 1810: ”În pădurile din ținutul Orhei au fost marcați 15 mii de stejari buni pentru construcția de corăbii și fregate. Numărul unor astfel de copaci poate fi și mai mare”. Se consideră, că o bună parte din corăbiile flotei ruse din Marea Neagră a fost construită în secolul 19 din stejarul moldovenesc. Lemnul de stejar e tare, rezistent la putrezire și de aceea se folosește și în prezent la construcțiile navale, la fabricarea mobilei, butoaielor, parchetului.

 Stejarul are și calități ornamental-decorative deosebite, datorită cărora este utilizat în bio-arhitectură sau arhitectura peisagistică. Există varietăți de stejar cu ramurile verticale, cu ramurile ”plângătoare”, cu frunzele de culoare roșie, toate folosite la crearea spațiilor verzi. Stejarul este un adevărat depozit de substanțe chimice valoroase. Frunzele și scoarța lui conțin mulți acizi organici, vitamine, tananți. Ghindele care conțin și mult ulei servesc drept hrană pentru păsări (gaițe, ciorile-de-semănătură), mistreți ș. a.

 Unii stejari din republică, cum sunt de exemplu, stejarul de peste 600 de ani din s. Cobâlnea, stejarul lui Ștefan cel Mare de peste 450 de ani din pădurea s. Căpriana (Strășeni) au fost luați sub ocrotirea statului și declarați monumente ale naturii.

Stejarul lui Ștefan cel Mare și Sfânt

Putem considera pe bună dreptate, că acest cuvânt a fost rostit pentru prima dată pe meleagurile noastre cu multe secole în urmă. Nu în zadar în diferite colțuri ale Moldovei întâlnim și astăzi sate, numite Dumbrăveni, Dumbrăvița. Acest nume poetic îl poartă multe locuri pitorești. Ba chiar și o pasăre migratoare foarte sprintenă e numită ”dumbrăveanca”. Amintiți-vă și de poemul lui Vasile Alecsandri ”Dumbrava Roșie”.

 Dumbrăvi... Așa sunt numite pădurile, în care predomină stejarul. Există dumbrăvi în Europa, Asia și în America de Nord. Dumbrăvile din raioanele nordice ale Moldovei sunt formate din stejar-comun; în centrul Moldovei pe culmele pantelor de sud e larg răspândit gorunul, prin văi - stejarul-comun; la sud de Codri predomină păduri-gârnețe, componentul principal al cărora este stejarul-pufos. În afară de stejari, în dumbrăvile noastre mai cresc fagul, teiul, frasinul, carpenul, cireșul, părul și mărul pădureț, diferite specii de ulm și arțar. Subarboretul este constituit din diferite specii de arbuști, de exemplu, salbă-moale, salbă-râioasă, lemn-câinesc, păducel, măcieș, dârmoz, clocotici, porumbel, scumpie.

 Primăvara în dumbrăvi, prin poiene apar floricele gingașe de brândușe, ghiocei. Mai târziu înfloresc brebeneii, albăstrelele, laleaua-pestriță, lăcrimioarele. Odată cu sosirea verii izbucnesc pâlcurile viu colorate de clopoței, garofițe. În dumbrăvi erbaceele floricole se rânduiesc pe parcursul întregii veri, bucurându-ne privirile până în toamnă. Culorile vii ale florilor și aroma lor îmbătătoare se îmbină frumos cu trilurile păsărilor din desișuri.

 În dumbrăvi se adăpostesc cerbii și căprioarele, mistreții și veverițele, jderul și bursucul, pârșul-de-pădure ș.a. Aici vietățile își găsesc din belșug hrană.

 Dumbrava e unul din puținele temple ale naturii, în care putem admira diversitatea lumii vegetale și lumii animale, ce ne înconjoară, de aceea ea trebuie să fie ocrotită.

Prin dresaj (de la cuvântul francez dresser - a obișnui, a învăța) se înțelege procesul de formare și consolidare la animale a unor anumite reflexe motorii condiționate. În urma dresării animalele execută la porunca omului anumite acțiuni. În scop de divertisment (distracție) dresajul era practicat pe larg încă în Egiptul antic și Roma antică. Din cronici se poate afla că dresajul era cunoscut din timpuri străvechi și în Moldova.

 De regulă, în procesul dresării se folosesc excitanți condiționați (comenzi sonore, gesturi, demonstrarea unor obiecte sau a hranei) în îmbinare cu excitanți necondiționați (mecanici). Asocierea lor și conduce până la urmă la formarea la animale a reacției dorite de dresor.

 Se aplică mai multe metode de dresare:
 de recompensare (deprinderile necesare se formează prin acordarea unei ”recompense”: hrană, mângâiere ș.a.m.d.);
 mecanică (deprinderile se formează prin utilizarea unor excitanți, care nu produc senzații de durere);
 dureroasă (bazată pe influențări puternice, care îl determină pe animal să execute numaidecât și imediat porunca dresorului; se aplică, de exemplu, la circ la dresarea animalelor mari și de pradă).

 Pentru fixarea și păstrarea deprinderilor formate, animalele sunt supuse periodic unor antrenamente de reactualizare.

 Dresajul animalelor este larg aplicat în arta circului. Amatorii de circ cunosc bine numele dinastiei de dresori Durov. Odinioară într-o veche casă de pe strada Bojedomka (în prezent strada ”V. L. Durov”) din Moscova atârna următorul anunț: ”Fabrica de zooreflexologie”. Întreprinderea nu producea, cum am putea crede, jucării neobișnuite, ci zâmbet și voie bună, dragoste pentru tot ce e ființă vie. Bazându-se pe învățătura lui I. P. Pavlov, V. M. Behterev și a altor savanți, V. L. Durov a elaborat o metodă nedureroasă de dresare a animalelor. Ea includea următoarele trei elemente:

1. Silirea animalului (fără a recurge la influențe mecanice dureroase) să execute mișcarea ce o doriți sau așteptarea până când el însuși va fi dispus s-o facă.
2. Asocierea mișcării cu ceva plăcut pentru animal.
3. Însoțirea mișcării executate de animal cu un anumit semnal sonor (cuvânt, fluierat), luminos, de un gest al dresorului. Cine poate deveni dresor ? Oricine căruia i-s dragi animalele și natura. Un dresor este dator să cunoască foarte bine biologia animalelor.

 Practic orice animal poate fi dresat. Totul depinde de dresor și de metodele pe care le aplică el.

 În toamna anului 1980 la Moscova a fost inaugurat Teatrul animalelor - un teatru unic în felul lui în întreaga lume. El poartă numele lui V. L. Durov și este condus de nepoata acestuia - N. I. Durova.

Dropiile, denumite în limba latină otidide reprezintă o familie de păsări din ordinul gruiforme. Ele numără circa 25 de specii răspândite, mai ales, în stepele și savanele din Africa. Au picioarele lungi cu trei degete, ale căror gheare sunt prevăzute cu niște ”pernuțe” musculoase, ceea ce le ajută să alerge bine. Zboară cu greu. În caz de pericol fug sau se ghemuiesc la pământ, unde datorită culorii lor protectoare adesea rămân neobservate de cel de le urmărește. Masculii sunt mai mari și au penajul mai viu colorat. Își fac cuibul (o gropiță) pe pământ, căptușindu-l cu fire de iarbă. Ponta e formată din 2-5 ouă, pe care le clocește femela 20-30 zile. Păsările adulte se hrănesc, mai ales, cu vegetale. Vara consumă insecte, amfibii, reptile, rozătoare și chiar păsări mici. Puișorii se hrănesc, de regulă, cu insecte.

 Dropia este una dintre cele mai mari păsări dina ceastă familie. Femela cântărește 4-7 kg, iar masculul 12-16 uneori până la 20 kg. Primăvara, în perioada nupțială, el are o haină mândră ca de sărbătoare. Când își răsfiră penele de la gât și cele de la coadă, parcă-i un cavaler rotofei. Dropia e o pasăre rară, dispărută din multe țări europene. În fosta Uniune Sovietică ea număra circa 3 mii de indivizi. Până în anii 40 ai sec. XX se întâlnea des în stepele Bălțului și Bugeacului. În ultimii ani au fost înregistrate numai 3 cuiburi. Se fac încercări de a reproduce această pasăre pe cale artificială.

 Dropia-mică numită și spurcagiu sau spurcaci populează estul și sud-estul Europei și vestul Siberiei. La începutul sec. XX această pasăre cuibărea și prin raioanele sudice ale republicii noastre. În prezent se întâlnește doar ca pasăre migratoare.

 Dropia-gulerată popula unele regiuni sudice ale fostei Uniuni Sovietice.

 Dropia este inclusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova.

 Cum putem cunoaște o plantă sau un animal după anumite caractere? Cum putem afla denumirea științifică corectă a unei ciuperci, a unui arbust, arbore, a unei insecte, păsări sau a unui mamifer ? Doar astăzi se cunosc peste jumătate de milion de specii de plante și aproape 1 milion și jumătate de specii de animale. Însă numărul speciilor nedescrise care populează astăzi Pământul constituie, după părerea unor savanți, 3-10 milioane. E și mai mare numărul speciilor dispărute, care atinge cifra de jumătate de miliard. Pentru a da un răspuns complet la aceste întrebări, ne vin în ajutor cărțile-determinatoare sau, mai simplu, determinatoarele, alcătuite de botaniști și zoologi experimentați.

 Cu ajutorul unui determinator, fie el de botanică sau zoologie, putem ușor afla denumirea științifică a speciei de plantă sau de animal, grupa sistematică (taxonomică) din care face parte, particularitățile principale-structurale, unde e răspândită, felul ei de înmulțire. Determinatoarele se alcătuiesc, de obicei, după principiul tabelelor dicotomice. Ele prevăd o contrapunere consecutivă a caracterelor plantelor sau animalului ce se exclud reciproc, sub formă de teză și antiteză. De exemplu, în teză se indică ”frunză simplă”, iar în antiteză - ”frunză compusă” sau ”are dinți pe maxilarul superior” - ”n-are dinți pe maxilarul superior”. Alegând particularitățile caracteristice ale speciei pe care o determinăm, după cifrele indicate putem afla ușor la început denumirea familiei, apoi genului și după aceasta - cea a speciei.

 În anul 1759 Carl Linne a introdus așa zisă nomenclatură binară a denumirii plantelor și animalelor. Primul cuvânt latin indică denumirea genului, iar cel de-al doilea - epitetul speciei. Împreună ele indică denumirea specie. Denumirile științifice ale plantelor și animalelor în alte limbi, de exemplu în limba rusă, în limba română ș. a., de asemenea sunt formate din două cuvinte. Denumirea genului din care face parte planta sau animalul deseori se bazează pe denumirea populară a acestora. Epitetul speciei, de obicei, e tradus din limba latină. De exemplu, în denumirea mesteacăn alb, ”mesteacăn” este denumirea genului, iar ”alb” - epitetul speciei.

 Afară de tabelele alcătuite după principiul dicotomic, în ultimele 5 decenii se folosesc  și tabelele alcătuite după principiul politomic, care permit alcătuirea unor determinatoare pe cale matematică, folosind fișele perforate și calculatoarele.

 Determinatoarele, de regulă, se alcătuiesc pentru anumite regiuni geografice sau grupe sistematice de plante și animale.

Cuvântul ”dendrariu” provine de la grecescul ”dendron” - arbore și înseamnă parc, grădină sau teren deschis pe care se cresc arbori și arbuști din diferite regiuni geografice. În dendrariu plantele se grupează după diferite principii: sistematic, decorativ, ecologic, zonal și altele.

 Dendrariul servește pentru a stabili posibilitățile de răspândire a unor specii de plante în regiunile unde ele n-au existat, se studiază aclimatizarea și selecția plantelor. Aici savanții creează noi forme de arbori și arbuști, încearcă diverse procedee de altoire, cercetează particularitățile caracteristice ale plantelor aduse din diferite zone climatice.

 Grădinile și parcurile dendrologice sunt o adevărată școală pentru studenți, selecționatori și tineri naturaliști. Aici poți fotografia și poți face observații fenologice. Pe lângă unele dendrarii funcționează pepiniere, unde se obțin semințe, butași, care sunt expediați apoi în gospodăriile silvice pentru îmbogățirea pădurilor sau în orașe pentru crearea spațiilor verzi.

 În Republica Moldova sunt cunoscute dendrariul cu 500 de specii de plante arborescente din or. Chișinău (valea rîulețului Durlești) și dendrariul Grădinii botanice a Academiei de Științe cu circa 850 specii de plante.

Dinozaurienii constituie cel mai numeros grup de reptile fosile. Ei au trăit în era mezozoică (circa 200-60 milioane de ani în urmă), numită și ”era dinozaurienilor”. În traducere din limba greacă, dinozaur înseamnă ”șopârlă groaznică, teribilă”. Se cunosc câteva sute de specii, grupate în ordinele Sauripelvieni (Saurischia), cu centura pelviană asemănătoare cu cea a reptilelor, și Ornitopelvieni (Ornithischia), a căror centură pelviană seamănă cu cea a păsărilor. Majoritatea dinozaurienilor erau animale terestre, unii (brahiozaurul, brontozaurul ș. a.) - animale acvatice - își petreceau o mare parte din viață în apă (ținându-și numai capul și gâtul afară) sau pe malul bazinelor acvatice. Ei aveau capul relativ mic, creierul mic, membrele puternice, coada lungă și musculoasă.

Brahiozaur

Dinozaurienii sauripelvieni au fost cele mai mari animale care au existat pe Pământ. De exemplu, diplodocul atingea în lungime 25-30 metri, în înălțime - până la 4 m și cântărea circa 30 tone; brahiozaurul avea circa 24 m lungime și masa până la 50 tone; dacă ar fi ținut capul ridicat, ei ar fi fost cât o casă cu 3 etaje. Unii sauripelvieni erau animale erbivore (de exemplu, brahiozaurul, brontozaurul, diplodocul), care se deplasau pe ambele perechi de membre, alții, animale carnivore (tiranozaurul, alozaurul, ș. a.), care în timpul deplasării se sprijineau numai pe membrele posterioare și pe coadă (membrele lor anterioare reprezentau niște rudimente cu 2-3 degete). Tiranozaurul sau ”șopârla domnească tiran” era tare fioros: el avea 12-14 m lungime, circa 6 m înălțime, dinți în formă de pumnal de 15-20 cm lungime, masa corpului - 7 tone.

Diplodocul

Tiranozaurul

Schelet de tiranozaur

Alozaurul

Schelet de alozaur

 Dinozaurienii ornitopelvieni erau niște șopârle exclusiv erbivore bipede (iguanodonul) și patrupede (stegozaurul sau dinozaurul cu plăci, anchilozaurul sau reptila tanc, triceratopsul sau dinozaurul rinocer). Ei aveau dimensiunile comparativ mai mici (1 - 15 m lungime, masa până la 3 tone). Unii aveau pe cap și corp niște ridicături osoase sub formă de plăci, de spini, de coarne, cu ajutorul cărora se apărau de dușmani.

Iguanodonul

Schelet de iguanodon

Stegozaurul

Schelet de stegozaur

Anchilozaurul

Craniu de anchilozaur

Triceratopsul

Schelet de triceratops

 Cuiburi fosilifere bogate în rămășițe scheletice și ouă de dinozaurieni sau descoperit în Republica Populară Mongolă. Materialele colectate, printre care și schelete întregi, sunt expuse la muzeul paleontologic din Moscova. Scheletele de dinozaurieni au fost descoperite în China, S.U.A., Canada, Franța, Kazahstan, Turkmenia, Kirghizia și altele.

 Cercetarea acestor bogate și interesante materiale a contribuit la înțelegerea justă a dezvoltării vieții pe Pământ, la combaterea dogmelor religioase și la formarea concepției științifice, materialiste, despre lumea înconjurătoare.

Gândacii de bucătărie sunt niște insecte din ordinul blatodee, ce numără mai mult de 3 specii. Majoritatea lor trăiesc la tropice și sub-tropice. Femelele își poartă ouăle (ce le depun) în ootecă, capsulă situată la capătul abdomenului. Unele specii sunt vivipare, adică nasc pui vii.

 Blatodeele se numără printre insectele cele mai vechi de pe Pământ: ele existau încă acum 300 milioane de ani, în perioada carboniferă. Sunt un bun obiect pentru studierea structurii interne, fiziologiei și comportării insectelor. Din acest ordin de insecte în țara noastră trăiesc 55 specii.

 Cele mai cunoscute sunt speciile sinantrope, a căror existență este legată de activitatea omului - gândacul-roșu-de-bucătărie, numit de asemenea Prusac și gândacul-negru-de-bucătărie. Ele duc un mod de viață nocturn.

 Stabilindu-se în locuința omului, aceste insecte ne provoacă o mulțime de necazuri: strică și murdăresc produsele alimentare, rod hârtia și copertele cărților, încălțămintea și alte obiecte de piele. Ele sunt periculoase și prin faptul că pot contribui la răspândirea agenților patogeni ai unor boli infecțioase cum sunt dizenteria, tuberculoza ș. a.

 Pentru a preveni înmulțirea și invazia gândacilor-de-bucătărie în locuințele noastre, o mare importanță are respectarea regulilor sanitare, de igienă, păstrarea alimentelor în vase, cutii sau pachete, nimicirea sau scoaterea imediată din locuință a resturilor de produse alimentare.

Tinerii etnografi de la școala medie din s. Pripicenii-Răzești, r. Rezina, cutreerând cu mulți ani în urmi împrejurimile satului natal în căutarea exponatelor pentru muzeul de etnografie al școlii, au observat într-o crăpătură formată în urma unei alunecări de teren de pe panta dreaptă a r. Cogâlnic câteva oase pietrificate neobișnuite. Apoi a fost găsit scheletul unui colosal animal numit dinoteriul supra-gigantic. Lângă scheletul, care se află în prezent într-o sală spațioasă a muzeului de stat, permanent se adună mulți vizitatori, admirându-i craniul neobișnuit și dimensiunile impunătoare. Acest dinoteriu are 5 m înălțime, vreo 6 m lungime, membrele puternice și înalte ca niște stâlpi, craniul alungit, plat și fildeși de aproximativ 1 m lungime fiecare și ascuțiți la capăt. Oare poți privi această namilă fără uimire ? Scheletul de dinoteriu de la Pripicenii-Răzești e un exponat unic în țara noastră.

 Oameni de știință au luat cunoștință pentru prima dată de rămășițele scheletice (oase și măsele) ale dinoteriului (Deinotherium) circa 250 de ani în urmă. Unii savanți îi numeau, tapiri, alții, rinoceri de baltă sau rămășițe de ”balauri”. De abia în anul 1829 uriașele fosile au primit denumirea de ”dinoteriu” (fiară înspăimântătoare, animal teribil) - gen de animale și au fost incluse în ordinul proboscidieni. În muzeele Republicii Moldova se păstrează cea mai bogată și valoroasă colecție de fosile de dinoterii din fosta Uniune Sovietică.

Schelet de Dinoteriu din Muzeul Național de Știință și Natură, Tokio

 Baștina dinoteriilor e considerată Africa unde au apărut la începutul perioade terțiare (circa 20 milioane de ani în urmă). În Europa dinoterii au ajuns circa acum vreo 15 milioane de ani și au dispărut aproximativ cu 2-3 milioane de ani în urmă.

 După structura craniilor, măselelor, șirei spinării și membrelor, se poate afirma, că dinoteriul ducea un mod de viață atât terestru, cât și acvatic, preferând mai ales locurile înmlăștinite de unde smulgea cu fildeșii rădăcini mustoase de plante.

Grădina zoologică este o instituție de cercetări științifice și cultural-educativă, în care se întrețin și se demonstrează publicului animale din diferite regiuni zoo-geografice ale lumii. Grădinile zoologice au luat ființă în timpuri străvechi. În Egiptul antic exista o mare grădină zoologică încă cu circa 1500 ani î. e. n. Primele grădini zoologice din Europa datează de la mijlocul sec. XIII (primele menajerii - de la sf. sec. XI). Primele grădini zoologice serveau, în temei, pentru distracție. Activitatea actuală a grădinilor zoologice e orientată spre asigurarea condițiilor de viață necesare animalelor întreținute în captivitate.

 Grădina zoologică din Chișinău a fost organizată în anul 1978 și numără la început doar 60 specii de animale. În anul 1987colecția ei de animale constituia din peste 1500 indivizi, ce fac parte din 200 specii, printre care 8 specii de nevertebrate, 85 specii de pești, 5 de amfibieni, 9 de reptile, 88 de păsări și 65 de mamifere. Aici se întrețineau atât animale rare, cât și animale pe cale de dispariție incluse în Cartea roșie mondială cât și în Cartea roșie a Republicii Moldova (acvila-de-stepă, lebăda-cucuiată, broasca-țestoasă-de-baltă ș. a.).


 Vizitatorii grădinilor zoologice fac cunoștință cu particularitățile biologice ale animalelor, rolul ce-l joacă aceste animale în viața omului și în natură. Oamenii de știință desfășoară aici o vastă muncă de studiere a ecologiei, etologiei și bolilor animalelor, elaborează măsuri de combatere a acestor boli, efectuează experiențe de aclimatizare, hibridizare.

Zebre la Grădina zoologică din Chișinău

Cocostârci la Grădina zoologică din Chișinău

 Grădinilor zoologice le revine un rol tot mai mare în păstrarea și sporirea numărului de animale rare și în refacerea numărului animalelor aflate pe cale de dispariție. Multe din aceste animale, de exemplu zimbrul, calul Przwalski, cerbul lui David s-au păstrat anume datorită grădinilor zoologice, care contribuie la educarea la oameni a unei atitudini grijulii și a dragostei față de natură.

Heleșteu la Grădina zoologică din Chișinău

Acvilă la Grădina zooligică din Chișinău

Cocorul cu coroană la Grădina zoologică din Chișinău

Hoitar la Grădina zoologică din Chișinău

Pelicani la Grădina zoologică din Chișinău

Râs (Linx) la Grădina zoologică din Chișinău

Țap sălbatic la Grădina zoologică din Chișinău

Vulpe la Grădina zoologică din Chișinău

Iarăși zebre :)

Renumitul zoolog, propagandist și luptător neobosit pentru salvarea lumii animale de pe planeta noastră Gerald Durrell s-a născut în anul 1925 în India, în familia unui inginer. Copilăria și-a petrecut-o pe insula Corfu din Marea Mediterană. Împreună cu câinele său Roger micul Gerald a cutreierat toate colțișoarele insulei, descoperind o mulțime de taine ale naturii. Casa îi era plină de tot felul de animale. La un moment dat el a înțeles, însă, că pentru a le întreține, în afară de de dragoste, trebuie să ai și cunoștințe temeinice. După absolvirea colegiului Durrell începe să lucreze la Whipsnade - o filială a grădinii zoologice din Londra. La 21 de ani el se angajează să prindă și să aducă pentru grădinile zoologice animale sălbatice din alte țări.

 Prima călătorie întreprinsă în Africa de Est i-a produs o impresie colosală! La întoarcere simte necesitatea de a-și împărtăși emoțiile și descrie toate cele trăite în prima sa carte ”Corabia supraîncărcată”, care a avut un succes excepțional.

 Și celelalte cărți ale sale, bunăoară ”Pământul foșnetelor”, ”Gonașii din Bafut”, ”Calea puilui de cangur”, ”Familia mea și alte animale” se bucură de o mare popularitate, asemeni cărților clasice despre lumea animală, semnate de cunoscuții zoologi și scriitori naturaliști Ernest Thompson Seton, Konrad Lorenz, Bernhard Grzimek, Joy Adamson.

 Durrell îl convinge pe cititor, că tot ce e viu în natură e minunat, îl face să vadă frumusețea acolo, unde s-ar părea, că ea lipsește - la bufnițe, șoareci, șobolani și păianjeni. Biologul sovietic V. E. Flint, care i-a prefațat majoritatea cărților ce au apărut în fosta Uniune Sovietică, era de părere că G. Durrell ”pune atâta dragoste și admirație în povestirile sale despre animale, încât după citirea lor, doar un infirm moral absolut va mai fi în stare să nimicească un șarpe care se încălzește la soare sau o broască ce-i trece drumul”.

 Descriind natura, autorul trăiește împreună cu cititorul momente înălțătoare ale descoperirii. Fiecare pagină a cărților sale constituie o lecție pentru inimă și minte. G. Durrell a călătorit și prin America, Australia, iar în 1985 a vizitat Uniunea Sovietică pentru a face un film despre rezervațiile naturale din Uniunea Sovietică. Savantul desfășura și o vastă activitate de propagare a cunoștințelor despre natură în cadrul emisiunilor de radio și televiziune, precum și în grădina sa zoologică de pe insula Jersey (din Anglia).

Grădina botanică este o instituție de cercetări științifice, cultural-educativă și auxiliar-instructivă, care se ocupă cu studierea plantelor, precum și cu popularizarea botanicii ca știință. Sarcina ei principală este căutarea de noi plante folositoare și introducerea lor în cultură. Baza unei grădini botanice o constituie colecțiile de plante vii ce se cresc pe terenuri neadăpostite și în oranjerii. Multe grădini botanice au și dendrarii, alpinarii, expoziții de plante folositoare (medicinale, alimentare, tehnice, decorative ș. a.). În cele mai mari grădini botanice se găsesc până la 20-30 mii de specii de plante.

 Primele grădini botanice au fost înființate în Italia în secolul XIV (Salerno, 1309; Veneția, 1333). Cele mai renumite grădini botanice din Europa sunt cele din Qu (Londra), Edinburg, Uppsala, Bruxelles, Geneva ș. a.

 În Rusia premergătorii grădinilor botanice au fost grădinile de plante medicinale ale farmaciilor din Moscova (1706, actualmente Filiala grădinii botanice a Universității din Moscova), Lubnî (1709), Petersburg (1714) ș. a. Inițial, în aceste grădini se cultivau numai plante medicinale, însă treptat aici au început să se colecționeze și plante de cultură, plante sălbatice din diferite regiuni ale Rusiei (mai ales din Siberia) și de peste hotare.

 În sec. XIX se înființează grădini botanice pe lângă universitățile din Tartu, Harkov, Kazani, Kiev, Odesa, precum și pe lângă multe instituții de învățământ superior agricole. În regiunile de sud ale Rusiei grădina botanică de lângă or. Nikita (la 7 km de Ialta) și grădinile botanice de la Batumi și Suhumi devin centre de introducție a culturilor subtropicale.

 În fosta Uniune Sovietică funcționau 125 de grădini botanice.

 La introducerea în cultură a unor noi plante folositoare grădinile botanice din fosta Uniune Sovietică acordau o deosebită atenție studierii complexe a diversității geno-tipice a formelor inițiale, selecției, elaborării sistemului agrotehnic al noilor culturi.

 Unul din rezultatele activității grădinilor botanice a fost introducerea în cultură a arborelui-ce-ceai, arborelui tung, plantelor citrice și a unor plante decorative.

 Grădina botanică a Academiei de Științe din Republica Moldova a fost întemeiată în 1950 la Chișinău, în microraionul Buicanii Noi.

 În 1965 ea a fost transferată de aici în microraionul Botanica, unde ocupă o suprafață de 104 ha. Colecțiile ei numără aproape 12 mii de specii, forme și soiuri de plante arborescente, alimentare, furajere, medicinale, eter-oleaginoase, floricole, iar ierbarul - 212 mii de unități ierbatice. La grădina botanică a Academiei de Științe din Moldova se studiază flora și resursele vegetale ale republicii noastre, s-a alcătuit harta vegetației, s-au clasificat tipurile de pădure, s-au obținut hibrizi îndepărtați de măr, păr, cais, prun, nuc, noi soiuri de crizanteme, astre, gherghina, cale ș. a.

 Graurii sau sturnidele, cum este denumirea lor științifică, sunt o familie de păsări din ordinul paseriforme. Se cunosc peste 130 specii, răspândite mai ales, în zonele tropicale și subtropicale ale emisferei de Est. Multe specii au fost introduse de către om în America de Nord, Australia și în Noua Zeelandă. În Republica Moldova se întâlnesc 2 specii (graurul-comun și graurul-roz sau lăcustarul). Reprezentanții acestei familii au o comportare amuzantă, ei pot fi ușor dresați.

 Cel mai cunoscut este graurul-comun (sau mai simplu - graur). În zona centrală a Europei el este o pasăre migratoare, în cea sudică - sedentară sau călătoare. Iernează, de regulă, în regiunile mediteraneene. De multe ori își petrece iarna și prin părțile noastre. Sosește la noi pe la mijlocul lui februarie, ocupând pădurile din luncile inundabile sau cele de lângă așezările omenești. Are penajul negru cu un luciu verzui-violet pe cap, și cu pete albe pe piept, de parcă ar fi stropit cu var. Își schimbă haina după anotimp și vârstă. Se deplasează ușor prin mers, alergat, sărituri sau printr-un zbor rapid. Graurul e o pasăre vioaie, veselă. El nu ”se sfiește” să se așeze împreună cu ciorile pe spinarea unui porc sau a unui boi, să ciupească insectele ascunse în lâna oilor. Nu are un glas melodios, însă cântă ”din tot sufletul” chiar și pe vreme mohorâtă când alte păsări stau zburlite și tăcute. Își încearcă strunele chiar și când fulguiește. Emite cu măiestrie glasul altor păsări sau sunetele pe care le aude. De aceea este întreținut cu drag în colivii. Graurul își face cuibul în scorburi, în crăpăturile zidurilor sau stâncilor, în căsuțele, confecționate de tinerii naturaliști. De multe ori se folosește și de cuibul altor păsări. Cele 4-7 ouă lunguiețe, albastre-palide le clocește împreună cu femela 14-15 zile. Puișorii eclozați sunt orbi, aproape goi și cer mereu de mâncare. Părinții harnici și grijulii zboară după insecte de 200-300 ori pe zi. În republica noastră graurii depun câte 2 ponte pe an. Ei se hrănesc, mai ales, cu insecte, viermi, melci și cu alte nevertebrate majoritatea cărora sunt dăunători ai plantelor. Prin aceasta graurii aduc un mare folos. Ei pot, însă, aduce și daune, de exemplu, atunci când se înnădesc la cireșe, vișine, struguri sau în timpul deplasării lor de toamnă când se adună în stoluri cu miile. Pentru a reduce aceste daune, oamenii îi alungă din vii și livezi folosind diferiți repelenți acustici, mecanici, biologici.

 Uneori, în Moldova apare graurul-roz - o pasăre frumoasă numită și lăcustar. Ea are corpul de 21-23cm lungime, cu penajul roz, capul (cu un moț la ceafă), gâtul, aripile și coada - negre lucioase cu nuanțe violete. Se hrănește mai ales cu lăcuste (consumând zilnic până la 200g), de unde îi vine și denumirea.

Galiforme este denumirea științifică dată unui ordin de păsări tericole și arboricole. Cuprinde peste 280 de specii, răspândite de la tundră și până la tropice. Majoritatea păsărilor din acest ordin sunt de talie mijlocie. Cea mai mică din Republica Moldova este prepelița, care cântărește 80-120 g, iar cea mai mare - cocoșul-de-munte, care poate atinge până la 6 kg. Ele au corpul îndesat, aripile scurte rotunjite, capul mic și scurt, coada bine dezvoltată; datorită acestor particularități galiformele la nevoie pot să se ridice în zbor pe verticală, fapt ce are o mare importanță mai ales pentru găinile-propriu-zise, care duc un mod de viață terestru. Atât picioarele cu degete puternice, înzestrate cu gheare, cât și ciocul scurt sunt adaptate pentru dobândirea hranei vegetale.

Fazan auriu

 Multe specii de galiforme se caracterizează prin dimorfism sexual, adică prin existența a 2 sexe, ce diferă unul de altul prin colorit, talie și glas. Masculii sunt împodobiți cu pene frumoase sau cu lobi pieloși cu o colorație vie. Înainte de cuibărit la ele are loc așa numita ”perioadă de nuntă”, iar la cocoșii-de-munte și cocoșii-de-pădure - toaca. Galiformele își fac niște cuiburi simple de tot - adâncituri în sol, căptușite cu fire de iarbă și pene. Puii lor sunt nidifugi, adică în momentul eclozării sunt bine dezvoltați, au corpul acoperit cu puf, pot să-și urmeze imediat mama și să se hrănească singuri. Aproape toți reprezentanții acestui ordin sunt păsări sedentare sau întreprind călătorii sezoniere la distanțe relativ mici. Singura specie migratoare e prepelița care iernează în regiunile tropicale ale Africii, în Arabia, India și în sudul Chinei. Multe galiforme sunt apreciate ca păsări de vânat pentru carnea lor gustoasă. Cele mai cunoscute dintre ele fiind potârnichea-albă și potârnichea-de-munte, cocoșul-de-munte, cocoșul-de-pădure, găinușa-de-alun sau ierunca, fazanul, potârnichea-sură, prepelița. Galiformele nimicesc un număr mare de insecte dăunătoare. Potârnichea-sură, de exemplu, stârnește în perioada de vegetație a plantelor câte 3,5-4 kg de dăunători, iar fazanul - până la 4 kg. Galiformele se împart în 2 subordine: hoatzine și galinacee (găinile-propriu-zise). Hoatzinele la rândul său sunt constituite dintr-o familie cu un reprezentant - hoatzinul. E de mărimea unui fazan și este răspândit în pădurile inundabile ale Amazonului. Formează colonii de 10-50 perechi. Își fac cuiburile în crengile aplecate de asupra apei. După ce se usucă puișorii eclozați se pot cățăra pe crengi cu ajutorul ciocului, precum și a 2 unghiuțe de la primele degete ale aripilor. Ei pot sări în apă, unde înoată și se scufundă cu ușurință. Dintre galiforme omul a domesticit încă din cele mai vechi timpuri găinile, curcile și bibilicile sau picherele.

 Găinile-propriu-zise sunt întrunite în 4 familii: găinile-de-gunoi, cocoșii-hoco sau găinile-arboricole, tetraonidele și fazianidele (păunii).

 Găinile-de-gunoi (megapodirele) cuprind circa 12 specii răspândite în Australia, Malaezia și pe insula Noua Guinee. Ele sunt aproape unicele păsări, care nu-și clocesc singure puii (și nici nu-și depun ouăle în alte cuiburi, cum o face cucul). Incubația ouălelor are loc pe contul căldurii degajate în urma descompunerii materiilor vegetale - gunoiului (de unde le vine și numele) sau în nisipul încălzit de razele solare.

 Familia cocoșilor hoco numără circa 40 specii răspândite în regiunile sudice ale Americii de Sud. Reprezentanții ei își fac cuburile în ramurile copacilor sau în scorburi. Au un glas puternic, dar nemelodios.

 Fazianidele numără peste 170 specii răspândite în regiunile tropicale și în cele temperate ale globului pământesc (lipsesc doar în Polinezia). Centrul de răspândire a fazanilor este Asia Centrală. Din această familie fac parte prepelițele, potârnichile, fazanii, bibilica, găina-banchivă, păunii, curcanul-sălbatic, francolinul ș. a.

Păun

 În Republica Moldova se întâlnesc prepelița, potârnichea-sură și fazanul. Ultimul a fost introdus și se aclimatizează în mai multe raioane.

 Tetraonidele numără circa 20 specii răspândite în ținuturile circumpolare reci și în cele temperate ale Europei, Asiei și Americii de Nord. Ele populează, de regulă, taigaua, dar se întâlnesc și în tundră și în munți până la limita zăpezilor eterne. Cei mai cunoscuți reprezentanți sunt cocoșii-de-munte, cocoșii-de-pădure, cocoșii-de-prerie, cocoșii-de-Caucaz, potârnichea-albă, potârnichea-de-tundră, găinușa-de-alun ș. a.

Cocoș-de-munte