Enciclopedia Naturii

Frunze de Ginkgo

 Noțiuninea „endemice” (de la cuv. Grecesc – endemos – indigen, localnic) e folosită pentru a indica speciile de plante sau de animale care ocupă pe glob un areal restrâns, adesea unic. Se deosebesc paleoendemice – specii relicte pe cale de dispariție (de exemplu arborii Ginkgo sau metasecvoia care cresc spontan doar în China centrală, peștele latemeria, întâlnit în regiunea insulelor Comore) și neoendemice – specii sau forme noi, ce apar pe teritorii recent izolate (reprezentanți ai florei și faunei Crimeii, insulelor Britanice).

Lacul Baikal, Rusia

  Deosebit de bogate în endemice sânt regiunele, terenurile izolate din punct de vedere geografic sau ecologic – lacurile adânci, munții, insulele. Bunăoară 76% din fauna lacului Baikal o constituie speciile endemice, de exemplu, foca de Baikal, peștele-comefor, care în alte bazine acvatice nu se întâlnesc. Printre plantele endemice se enumeră pinul-de-Pițunda, jenșenul, multe specii de lalele, crini ș.a. Dintre animalele endemice sânt mai cunoscute cerbul-pătat, tigrul de Usuri, goralul (animal paricopitat de munte), unii amfibieni, unele reptile ș.a. Unele endemice pot fi aclimatizate și răspândite în alte regiuni.

 Elanul este un animal mamifer imparicopitat din genul elanilor, familia cervide. Masculii ating 3 m lungime, 2.3 înălțime, au coarne mari ramificate, lățite spre capete în formă de lopeți și cântăresc 250-750 kg. Femelele sunt mai mici și lipsite de coarne. Elanul este larg răspândit în zonele de pădure și de silvo-stepă din țara noastră și Rusia - de la apus până la Extremul Orient și Ciucotca. El e foarte bine adaptat la iernile aspre, geroase și cu multă zăpadă: are corpul acoperit cu un păr des. Părul lung de pe partea superioară a gâtului și de pe greabăn formează o coamă, la gât îi atârnă „bărbița" - o cută de piele acoperită și ea cu păr. Coada e scurtă.

 Genul elanilor cuprinde o singură specie cu 6 subspecii, dintre care 4 trăiesc pe teritoriului fostei Uniuni Sovietice și 2 în America de Nord.

 La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 elanul devenise în țara noastră o raritate. În regiunile ei centrale el aproape că dispăruse. În anul 1919, elanul a fost luat sub ocrotirea statului. În prezent numărul de elani a atins nivelul care ne permite chiar și să îl vânăm. Arealul lui este într-o continuă lărgire. Elanul a început să-și facă apariția chiar și în centrele intens populate. La sfârșitul deceniului 6 acest animal nobil a apărut și în republica noastră. În pădurile din nordul și centrul Moldovei există în prezent vre-o 20-25 elani. Ei pot fi întâlniți câte unul sau în grupuri relativ mici. Se hrănesc cu ierburi, lăstari și frunze de copaci și arbuști, cu licheni și ciuperci. Într-o zi de vară un elan adult consumă circa 35 kg de hrană, iarna doar 12-15 kg. Elanii, mai ales, cei tineri, se tem de lupi și de urși. Cei adulți se pot apăra. Copitele lor sunt o armă groaznică. În perioada de împerechere masculii pot să atace chiar și omul, de aceea, aflându-ne în acest timp prin apropierea lor, trebuie să fim precauți. Se presupune că omul a încercat încă acum 4-5 mii ani să îmblânzească și să domesticească aceste animale puternice și frumoase, care cresc repede și sunt nepretențioase față de condițiile de viață. Drept mărturie pot servi, de exemplu, desenele descoperite pe niște stânci din Siberia, pe care elanule este reprezentat împreună cu animale domestice.


 De ce acum nu mai întâlnim elani domestici? Probabil de aceea, că ei n-au putut concura cu vaca, porcul, oaia sau capra, de la care era mai simplu de obținut lapte, carne și lână. Printre savanții care efectuează lucrări de domesticire a elanilor (activitate necesară și de perspectivă) se enumeră și colaboratorii de la Stația experimentală agricolă din orașul Costroma, Rusia, unde au fost create o fermă de creștere a elanilor și un laborator de studiere a acestor animale.

 Îmblânzirea puilor de elan se face după o metodică specială. În primul rând li se combate chiar de la naștere simțul fricii de om, apoi li se formează calitatea de a fi ascultători, ceea ce ulterior ușurează educarea lor.

 Procesul de îmblânzire și domesticire necesită respectarea unor anumite legități biologice ale comportării animalelor. Mai întâi puiului de elan nou-născut i se consolidează așanumitul imprimant- instinctul de memorizare și urmare a primei ființe cu care vine în contact (mama lui sau omul). Treptat puiul de elan se obișnuiește cu persoana care îl îngrijește și când devine adult de acum nu se mai teme, ci se apropie îndrăzneț, așteptând să i se deie ceva gustos - un pesmet sau puțină sare. Pentru înmulțire se aleg acei pui care s-au obișnuit mai bine cu omul, cu încăperea în care trăiesc sau cu teritoriul pe care pasc și mai ales - pui care se deosebesc printr-o productivitate sporită.

 Laptele de elan e asemănător cu frișca și e plăcut la gust. El conține 12-14% grăsimi, 9% proteine, 5,4% glucide, multe microelemente și vitamine. Întrucât are proprietăți bactericide, nu se înăcrește timp de aproape o săptămână. Se întrebuințează la tratarea unor boli gastrointestinale.

 Elanul poate fi folosit și ca animal de povară, deoarece el duce ușor încărcături de 80-120 kg, iar înhămat la sanie, poate transporta și până la 500 kg. Elanul trece ușor prin locuri înmlăștinate, greu accesibile.

 Elefanții reprezintă o familie de mamifere din ordinul proboscidieni. Acest ordin include 2 specii: elefantul indian și elefantul african - cele mai mari mamifere care populează în prezent uscatul. Elefantul indian cântărește până la 5 t, iar elefantul african - până la 7,5 t și atinge în înălțime 3-4 m. Înfuriați și înarmați cu colții lor enormi elefanții africani prezentau în epoca Romei antice o armă dintre cele mai cumplite. În mod obișnuit însă, elefanții sunt animale pașnice și inteligente.

 O particularitate deosebită a elefanților este trompa lor (organ format în urma concreșterii nasului cu buza superioară). Ea le servește și drept „căldărușă” în care pot să ia până la 10 l de apă și drept „mână” cu care pot să ridice orice - de la un ac și până la un trunchi de copac. Elefanții au devenit din cele mai vechi timpuri ajutori ai omului în India și în alte țări din Asia de Sud-est, unde sunt folosiți la lucrări pe care le-ar executa o macara, un tractor, un automobil și, la nevoie, ca... dădacă. În special elefantul indian este un animal care se îmblânzește ușor și devine un ajutor de nădejde al omului.

 Elefanții se hrănesc cu ierburi, fructe, crengi. Hrana vegetală aspră necesită dinți tari cu o mare suprafață de masticație. Cei 2 colți masivi numiți și fildeși sunt incisivii superiori, care de obicei, au 50-100 cm lungime. Unii elefanți africani au colții cu lungimea de 4 m și cu masa de peste 100 kg. Elefanții trăiesc în cirezi de 20-100 indivizi. Ei străbat stepe, păduri, munți, trec în înot râuri, parcurgând uneori într-o zi până la 100 km. De regulă, cirezile lor sunt conduse de o femelă în vârstă. Elefanții trăiesc până la 70-80 ani.

 Întrucât din fildeșul colților de elefant se confecționau diferite podoabe și obiecte ornamentale, industriașii au nimicit fără milă aceste animale. În prezent în India au rămas circa 8 mii, iar în Africa - 350 mii de elefanți sălbatici. Elefanții sânt animale ocrotite de lege, iar elefantul indian este inclus în Cartea Roșie internațională. Un reprezentant fosil al proboscidienilor este mamutul.