Enciclopedia Naturii

 Iepure este denumirea dată unor animale din familia leporide, ordinul lagomorfe. Se cunosc circa 45 specii larg răspândite. Se disting 3 grupuri - iepuri propriu ziși (15 specii), iepuri de vizuină (15 specii) și iepuri cu blană aspră (15 specii).


 În fosta URSS se întâlneau 4 specii de iepuri propriu ziși (iepurele comun sau iepurele-de-câmp, iepurele alb, iepurele de Manciuria și iepurele tolai) și o specie de iepure de vizuină (iepurele de vizuină european). Pe teritoriul Moldovei se întâlnește iepurele-comun, care preferă locurile deschise, trăind în câmpii, tufișuri, rariști. El se hrănește cu vegetale. Vara are blana de culoare brună-cenușie, care în timpul iernii devine mai deschisă. Iepurele este un adevărat maestru la inducerea în eroare a următorilor. Instinctul precauției îl face ca înainte de a se opri pentru popas să-și mascheze direcția drumului, încâlcindu-și urmele: ba merge înainte, ba o ia pe aceeaș urmă înapoi. Și după aceasta să mai încerce vânătorul să ghicească unde se află! De urmărire iepurele scapă făcând cercuri mari și oprindu-se din când în când ca să-l mai vadă pe cel de-l urmărește. Iepurele are o mulțime de dușmani: vulpea, buha, uliul găinilor, lupul ș.a. Deși seminția iepurească e cât se poate de vivace (femela naște de 3-4 ori pe an câte 3-7 pui), în ultimele decenii numărul de iepuri a scăzut mult. Cauzele principale sânt aplicarea în mod nechibzuit a pesticidelor în agricultură și braconajul. Puii de iepure sânt nimiciți, mai ales, în timpul secerișului (de către combaine). Deaceea se recomandă ca înainte de a începe recoltarea să se sperie sau să se alunge puii de iepuri din calea mașinilor.

Iepure, specie Fluture de California

  Adesea copii sau cei vârstnici găsind în pădure pui de iepure îi aduc acasă, crezând că-i salvează. Însă în condițiile de casă ei pier. Tinerii naturaliști trebuie să le explice tuturor, că în natură iepurașii nu se vor pierde. În țara noastră iepurii sălbatici sunt vânați într-un număr limitat pentru carnea și blana lor.

Iepure, specie Fluture german

 Iepurele de vizuină european este singura specie de iepure domesticită, strămoșul a peste 60 de rase de iepuri de casă. În stare sălbatică el se mai întâlnește în sud-vestul Ucrainei, unde formează colonii. În Rusia se cresc circa 15 rase de iepuri de casă de la care se obțin pielicele, carne dietică și puf. Dintre rasele pentru carne și blană cele mai cunoscute sânt rasele de Șinșila sovietică, Uriașul sur și Uriașul alb (cântăresc câte 5-7 kg), rasele de California, de Noua Zeelandă (cântăresc 2-5 kg, în schimb cresc repede), Marderul sovietic, Negrul roșcat, Fluturele argintiu ș.a. De la iepurele de rasa Alb-pufos se obține mult puf. În Moldova se cresc, mai ales, Uriașul alb, Uriașul sur, Negriciosul brun, Șinșila sovietică și Albul pufos.

Iepure, specie Uriașul Alb

 Iepurii de casă se țin în cuști  cu 1-2 etaje, podeaua cărora se execută din scândurele subțiri sau din plasă (în partea unde vor fi hrăniți).

 Cuștile se instalează, în dependență de condițiile climaterice, în curte sau în încăperi calde și uscate (iepurii sânt foarte sensibili la umezeală și la curenții de aer. Masculii adulți și femelele se țin separat unii de alții - în cuști individuale. Tineretul (câte 15-20 pui) se întreține în cuști de 2 m lungime și 1,5 m lățime.

Iepure, specie Uriașul Sur

 Iepuroaicele sânt foarte prolifice. Ele nasc de 4-5 ori pe an câte 1-14 iepurași. Aceștea, spre deosebire de puișorii iepurului-de-câmp, sânt goi și orbi. Abia la cea de-a 10-12 zi ei deschid ochii, le crește părul. Timp de 16-20 zile sânt hrăniți de iepuroaică, apoi li se dă și altă hrană.

Iepuri, specie Șinșila sovietică

 Rația iepurilor de casă trebuie să conțină diferite nutrețuri (mai ales în amestec) - verzi, suculente, grociere, combinate, concentrate, nutrețuri de origine animală, minerală, precum și vitamine, antibiotice. De exemplu, raționul zilnic de iarnă al unui iepure trebuie să conțină: 150 g sfeclă-de-zahăr sau cartofi, 100 g fân, 200-250 g de ierburi și 30 g de grăunțe. Li se dau numaidecât și crengi de salcâm, de arțar.

 De arborii din unele păduri tropicale sânt agățate niște plante care le dau acestor păduri un aspect de grădini aeriene. Aceste plante se numesc epifite (de la cuv. grecești epi - de asupra/pe și phyton - plantă). Ele nu sânt parazite cum s-ar părea la prima vedere, deoarece se nutresc independent, folosind arborii doar ca suport. Sânt epifite multe ferigi, orhidee, alge, mulți licheni, mușchi ș.a.

Epifite

 În pădurile tropicale aerul conține multă umezeală. Rădăcinele aeriene ale epifitelor prezintă un țesut poros specific. Ele, asemenea unui burete, absorb apa care apoi este transportată la organele interne ale plantei. Feriga numită „cornul cerbului” își asigură necesarul de apă în alt mod. Ea este înzestrată cu două tipuri de frunze. Unele ramificate aidoma coarnelor de cerb, atârnă liber și își îndeplinesc rolul de bază (fotosinteză). Altele se prind strâns de ramura (tulpina) plantei-”gazdă”, formând un buzunăraș, în care se acumulează apa de ploaie și rămășițele în stare de putreficație. În legătură cu aceasta cornul-cerbului se mai numește epifite cu buzunare.

Orhidee

 Există și epifite cisternicole (reprezentanți ai familiei bromeliacee). Rozetele pe care le formează frunzele lor „cărnoase”, strâns unite la bază, se aseamănă cu niște ulciorașe. În aceste rezervoare se acumulează apa împreună cu rămășițele unor plante și animale mici și de aici bromeliaceele o extrag cu ajutorul perișorilor solzoși  de pe frunze împreună cu substanțele nutritive dizolvate în ea. Rădăcinile le servesc acestor plante doar ca „dispozitive” de fixare.

 Cum nimeresc plantele epifite pe ramurile unor arbori înalți?
 Sporii ferigilor fiind foarte mici, sânt ușor ridicați la mari înălțimi de curenții de aer. Același lucru se întâmplă și cu semințele mărunte ca praful ale orhideelor. Semințele din fructele mustoase ale unor epifite sânt răspândite de către păsări. În acest fel epifitele „cuceresc” noi și noi spații.

Feriga

 În pădurile noastre se întâlnesc licheni și mușchi epifiți. Observați și notați-vă cum se comportă ei în perioada uscată a anului. Lichenii sânt buni indicatori ai gradului de poluare a mediului. Prezența lor e semnul purității mediului înconjurător. Când lichenii manifestă semne de îmbolnăvire  (îngălbenire) sau mor - e semn că mediul respectiv este poluat.

 Entomologia (de la cuvintele grecești entomon - insectă și logos - știință), este o ramură a zoologiei care se ocupă cu studierea insectelor (clasă de animale cu peste 1 milion de specii; în Moldova se cunosc peste 10 mii). Entomologia  se împarte într-un șir de discipline științifice: entomologia generală, entomologia agricolă, entomologia silvică, entomologia veterinară și entomologia medicală.

Entomologie. Insecte

 Entomologia generală sau teoretică studiază particularitățile principale ale insectelor -  structura corpului, dezvoltarea individuală și evoluția, modul de viață, diversitatea de forme și raporturile cu mediul ambiant. Ea constituie baza științifică a disciplinelor entomologice enumerate mai sus. Disciplinele entomologice practice au menirea de a elabora pe baze științifice metode de combatere a insectelor dăunătoare și de ocrotire și răspândire a celor folositoare.

Lăcusta. Entomologia agricolă

 Entomologia agricolă studiază insectele care dăunează plantele agricole și are ca sarcină reducerea sau evitarea pierderilor din producția culturilor agricole. Se știe că pierderile provocate de dăunători constituie la nivel global 13,8% din recolta potențială și 21,4% din cea reală, evaluându-se la suma de circa 30 miliarde de dolari. Din cauza pierderilor provocate de dăunători, omul se lipsește anual de 203,7 milioane tone de cereale, 228,4 milioane de tone de sfeclă-de-zahăr și trestie de zahăr, 23,8 milioane tone de cartofi, 23,4 milioane tone de legume, 11,3 milioane tone de fructe, citrice, struguri ș.a.


 Entomologia silvică studiază insectelele care dăunează arborii și arbuștii de pădure.

 Entomologia veterinară studiază insectelele parazitari ai animalelor.

Purice. Entomologia veterinară

 Entomologia medicală are ca obiect de studiu insectele care parazitează organismul omului sau sânt transmițătoare de maladii.

Ploșniță. Entomologia medicală

  A. N. Formozov este unul dintre cei mai de seamă zoologi și geografi sovietici. El a creat școala națională de ecologi-naturaliști, cercetările căreia se bazează nu pe sinteze „de cabinet”, ci pe materiale faptice și impresii adunate nemijlocit din natură, în timpul expedițiilor, călătoriilor, îndelungatelor observări pe câmp.

 În ceea ce privește diversitatea talentelor cu care era dăruit, A. Formozov se aseamănă cu E. Seton-Tompson, care a exercitat o puternică influență asupra formării lui ca savant. Cărțile de largă popularitate semnate de A. Formozov - „Șase zile prin păduri”, „Călăuza cititorului de urme”, „În Mongolia” ș.a., ilustrate de el însuși, joacă un rol însemnat în cultivarea dragostei și atitudinii grijulii față de natură, și de cunoașterea legilor ei. Zeci de adolescenți care în anii '30 au citit articolele lui A. Formozov în revista „Tânărul naturalist” (rus.- „Юный натуралист”) mai târziu au devenit oameni de știință.

 În timpul excursiilor pe care le făcea în anii de gimnaziu prin pădurile și câmpiile din apropierea fluviului râului Volga se constituiau bazele apreciatei „metode fermoziene” a cercetătorului-naturalist. Au urmat apoi studiile la Universitatea din Moscova, lungi expediții anuale prin toată țara.

 La Universitatea din Moscova, apoi la Institutul de geografie al AȘ a URSS profesorul A. Formozov a format o întreagă pleiadă de discipoli.

 A. Formozov a fost un maiestru neîntrecut al analizei ecologice de mare exactitate și finețe a legăturilor reciproce dintre lumea animală și mediul ei natural. Pe baza analizei minuțioase a faptelor ei făcea ample sintetizări de importanță biologică generală și geografică. Vânător pasionat, el a fost strâns legat și de cercetările cinegetice. A scris studii importante: „Învelișul de zăpadă ca factor al mediului, însemnătatea lui în viața mamiferelor și păsărilor din URSS”, „Fluctuarea numărului animalelor de vânătoare”, „Lumea animală a Kazahstanului”.

 Prin termenul ”evoluție” (din latină evolutio - desfășurare) în biologie se înțelege procesul de dezvoltare istorică, lentă a lumii organice. În acest sens el a fost folosit pentru prima dată în anul 1762 de către naturalistul și filosoful elvețian Charles Bonnet.

 În mod schematic, tabloul evoluției vieții poate fi reprezentat în felul următor.

 Viața a apărut pe Pământ acum aproximativ 4 miliarde de ani. Până la primele organisme au fost niște substanțe proteice complexe, de forma unor picături cu aspect gelatinos - așa numitele coacervate. Aceste picături care pluteau în Oceanul Planetar primar erau capabile să crească, asimilând din mediul înconjurător diferite substanțe nutritive și divizându-se la un moment dat în picături mai mici. Dintre acestea existau un timp mai îndelungat cele care aveau o organizare mai perfectă. Treptat structura coacervatelor s-a complicat, iar la o anumită etapă s-au format nuclee și alte elemente proprii celulei vii. Așa au apărut organismele unicelulare primare.

 Pe parcursul secolelor și mileniilor structura ființelor vii, sub acțiunea selecției naturale, a devenit tot mai complicată. Unele dintre aceste organisme primare au dobândit capacitatea de a absorbi energia solară și de a construi în corpul lor, din bioxid de carbon și apă, substanțe organice. Astfel au apăru primele plante unicelulare - algele cianofite (cyanophyta).

 Alte organisme vii și-au păstrat obișnuitul mod de nutriție, dar ca hrană lor au început să le servească plantele primare. Acestea au fost primele animale.

 În continuare, din organismele unicelulare s-au dezvoltat primele organisme pluricelulare - bureții, arheociatidele (animale nevertebrate fosile), celenteratele. Lumea plantelor și lumea animalelor a devenit treptat tot mai complicată și mai variată; începe popularea uscatului.

 După diferite rămășițe de fosile (amprente, schelete pietrificate) savanții au constatat că organismele străvechi au avut o structură simplă. Ulterior ea se complică și devine tot mai asemănătoare cu structura organismelor actuale.

 Ca urmare a dezvoltării lumii organice pe Pământ au apărut plantele superioare și animalele înalt organizate. De la maimuțe antropoide fosile a provenit omul.

 Evoluția e una dintre forma de mișcare a materiei în natură. Ea are un caracter continuu și duce treptat la schimbarea cantitativă și calitativă a organismelor vii, acestea fiind supuse atât a naturii nevii, cât și a celei vii.

 Cauzele și legitățile evoluției biologice sunt studiate de teoria evoluționistă.

 Încă Empedocle, Democrit, Lucrețiu Carus și alți filosofi antici au făcut presupuneri geniale cu privire la dezvoltarea vieții. Dar au trecut încă multe secole până când știința a acumulat date suficiente pe baza cărora savanții au descoperit caracterul variabil al speciilor, iar apoi au creat teoria care explică procesul evolutiv al naturii.

 În a doua jumătate a sec. XVII și în prima jumătate al sec. XIX G. L. Buffon și E. G. Saint-Hilaire în Franța, C. Darwin în Anglia, J. W. Goethe în Germania, M. V. Lomonosov, A. I. Radișcev, A. A. Kaverznev, K. F. Rulie în Rusia și alții, au creat teoria despre variabilitatea speciilor de animale și de plante, teorie care contravenea învățăturii bisericești despre crearea acestora de către Dumnezeu și despre caracterul lor invariabil, constant. Dar acești oameni de știință nu au examinat cauzele care duc la variabilitatea organismelor.

 Prima încercare de a crea o teorie a evoluției (dezvoltării) a fost făcută de naturalistul francez J. B. Lamarck (1744 - 1829). În lucrarea sa ”Filosofia zoologiei” (1809) el a expus o teorie unitară cu privire la originea speciilor, dar nu a explicat corect forțele motrice care stau la baza dezvoltării lumii organice.

 O teorie amplă, cu adevărat științifică a evoluției a fost elaborată până la urmă de naturalistul englez Charles Darwin. Ea a fost expusă în cartea ”Originea speciilor prin seleție natură sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență” (1859). Darwin a izbutit să stabilească forțele motrice, factorii procesului evolutiv: variabilitatea indeterminată, lupta pentru existență și selecția naturală.

 Pe parcursul luptei pentru existență supraviețuiesc acele organisme care sunt mai adaptate la condițiile de viață, iar cele slabe, mai puțin adaptate sunt înlăturate din procesul de înmulțire sau pier. Datorită selecției naturale, în plante și animale, se acumulează și se asimilează schimbările ereditare și totodată apar adaptări noi (mutații).

 Lupta pentru existență și selecția naturală sunt factori de importanță primordială ai evoluției și se află în strânsă legătură reciprocă. Anume ei determină perpetuarea speciilor de organisme. În procesul evoluției crește și numărul de specii de organisme vii. Formarea de noi specii în natură constituie o importantă etapă în procesul evoluției.

 Ca urmare a procesului de evoluție se schimbă componența populațiilor, se transformă atât biocenozele, cât și biosfera în ansamblu.

 Teoria evoluționistă constituie baza biologiei progresiste contemporane, teorie ce reprezintă o sinteză dintre darwinismul clasic și ultimele descoperiri ale geneticii populațiilor.