Ereditatea (de la cuvântul latinesc hereditas - moștenire) este însușirea organismelor vii de a păstra și a transmite descendenților anumite caractere. Ea se manifestă elocvent în asemănarea dintre părinți (genitori) și copii (progeni). Datorită eredității fiecare specie de plante și animale își păstrează din generație în generație trăsăturile caracteristice.

Ereditatea

 Ereditatea asigură organismelor menținerea la urmași a aspectului exterior, structurii și funcțiilor, fapt care contribuie la conservarea speciilor. Pe această cale multe specii își pot păstra fără modificări esențiale identitatea. În bucăți de chihlimbar au fost descoperiți țânțari care au existat cu milioane de ani în urmă și care aproape că nu se deosebesc de țânțarii pe care îi vedem în prezent. Crosopterigienii sunt un grup de pești fosili, care au trăit cu 150 milioane de ani în urmă. Ihtiologii au aflat despre existența lor datorită amprentelor rămase în pietre și considerau că aceste animale sunt demult dispărute. Nu demult, însă, în apropierea țărmurilor Africii de Sud a fost prinsă așa-numita latimerie - un pește, care s-a dovedit a fi un reprezentant al crosopterigienilor. S-a constatat că latimeria aproape că nu diferă de alți pești crosopterigieni străvechi.

 Ereditatea condiționează modul în care se va dezvolta în continuare un organism nou născut.

 Ce structuri și procese din organism asigură continuitatea ereditară și determină caracterul dezvoltării individuale? La majoritatea speciilor de plante, animale și om celulele corpului se înmulțesc prin diviziune indirectă.

 Nucleele celulare conțin structuri speciale numite cromozomi. Înainte de începerea procesului de diviziune a celulei are loc dublarea cromozomilor. Procesul se bazează pe replicarea moleculelor de ADN (acid dezoxiribonucleic). În decursul diviziunii celulare cromozomii omologi se încorporează în celulele noi, formându-le în acest fel garnitura complectă de cromozomi de care ele au nevoie. Celulele sexuale mature au o garnitură de cromozomi de două ori mai mică. Garnitura lor devine complectă în celula fecundată - în fiecare pereche de cromozomi omologi, unul dintre care este moștenit pe linie paternă, iar celălalt - pe linie maternă. Anume cromozomii sunt acele structuri, care determină ereditatea. Purtătorii materiali ai eredității unuia sau ai câtorva caractere sunt anumite porțiuni de cromozomi numite gene. Fiecare genă este ”responsabilă” de sinteza moleculelor proteice ale noului organism, urmând un anumit model în conformitate cu codul genetic, adică cu informația genetică din acesta. De exemplu, una din gene controlează o anumită etapă a schimbului de substanțe. Gena propriu-zisă nu participă nemijlocit la crearea proteinelor, în schimb pe ea, ”se tipărește” ca pe hârtie la o mașină tipografică sarcina privind crearea unei anumite molecule de proteină. Garnitura de gene caracteristice pentru o anumită specie de plante sau animale se numește genotip.  De exactitatea transmiterii informației ereditare depinde stabilitatea caracterelor în fiecare generație nouă de descendenți. Pe această cale se asigură stabilitatea caracterelor unei specii. Dar în cadru unei specii pot să apară și indivizi cu caractere ereditare noi. Acest fenomen poartă numele de variabilitate ereditară a organismelor. Ereditatea și variabilitatea constituie obiectul de studiu al geneticii - știință biologică specială. Succesele înregistrate de cercetările genetice dau posibilitatea de a rezolva sarcini importante și practice. De exemplu, selecția genetică a microorganismelor prezintă o mare importanță pentru producerea antibioticelor, vitaminelor, proteinelor și a altor substanțe. Noi perspective de dezvoltare oferă aplicarea în agricultură și medicină a ingineriei genetice care folosește sinteza genelor și introducerea lor în organisme.

 În Republica Moldova se acordă o deosebită atenție geneticii ecologice care se ocupă de dirijarea reacțiilor de adaptare a plantelor și animalelor.

 Un rol important îl joacă în prezent și genetica populațiilor, fondatorul căreia este savantul sovietic S.S. Cetvericov. Această știință studiază acțiunea factorilor de bază ai evoluției (ereditatea, variabilitatea și selecția) în condiții concrete ale mediului ambiant, în populații. Genetica populațiilor cercetează bolile ereditare și răspândirea acestora, contribuind astfel la combaterea lor.
 Așa se numește porțiunea de pământ într-o grădină, livadă, dintr-un parc sau lot experimental școlar, semănată cu flori. De regulă, florile se sădesc pe terenuri special pregătite - în ronduri și răzoare. Rondul are o formă circulară și un nivel mai înalt față de terenul din jur. Straturile de flori lungi și înguste se numesc răzoare. Atât în ronduri, cât și în răzoare se sădesc flori anuale și multianuale. În ronduri plantele mai înalte se sădesc în centru, iar în răzoare în rândurile din urmă. Pe răzoare se pot combina plante bulboase timpurii de primăvară cu plante anuale.  Răzoarele de acest fel îți încântă ochiul  prin diversitate și pitoresc.

florarie
Florărie

 Plantele bienale vor fi sădite, mai ales, primăvara. După sădirea plantelor perene în timpul primelor înghețuri straturile de flori se acoperă cu un strat gros de 10-15 cm de frunze uscate, de mraniță, care primăvara este parțial înlăturat, iar parțial amestecat cu solul.

 Florile totdeauna l-au încântat pe om prin frumusețea și aroma lor. Vizitând țări îndepărtate, savanții și călătorii aduceau și cultivau în Europa multe plante exotice. În acest fel din Turcia s-au răspândit în toată lumea lalelele, din Japonia, China și Orientul îndepărtat - crizantemele și crinii, din India și Iran - trandafirii, iar din Africa de Sud - gladiolele.

tirg de floricultura
Tîrgul Internațional de Floricultură și Horticultură. Keukenhof
 Floricultura este o ramură a fitotehniei care se ocupă cu creșterea plantelor ornamentale și a celor cu flori. Pentru a putea cultiva flori trebuie să cunoaștem multe, și nu numai despre proprietățile lor ornamentale, dar și despre solul pe care vor crește ele, despre îngrășăminte și hrănirea suplimentară, despre înmulțire, dăunători și boli. Cu ajutorul căldurii, luminii, umezelii, nutriției aeriene și minerale se poate dirija creșterea și dezvoltarea plantelor în orice perioadă a anului. Acești factori acționează în complex, și nu se pot înlocui reciproc, deși în diferite perioade ale anului fiecare dintre ei poate să devină factorul principal. De exemplu, primăvara este nevoie în primul rând de căldură și substanțe nutritive, vara - de umezeală, toamna și iarna - de lumină.

lalele
Lalele
 Multe depind de sol, de calitatea lui. În floricultură se folosesc câteva tipuri principale de sol: înțelenit, de pădure, humic de băligar, turbos, de compost, de grădină ș.a. Fiecare se păstrează aparte are o destinație anumită. O mare importanță o au în floricultură și îngrășămintele.

 Sunt deosebit de eficiente îngrășămintele organice: gunoiul de grajd, mustul de băligar, găinațul, turba, composturile. Ele se introduc, de regulă, toamna, împreună cu cele minerale.

 Îngrășămintele se introduc și în timpul lucrării
solului înainte de plantare, iar ca substanțe nutritive suplimentare - în decursul perioadei de vegetație. Îngrășămintele greu solubile și cele cu acțiune lentă (clorura de potasiu, superfosfatul, făina de oase, cenușa), precum și bălegarul, se introduc primăvara sau toamna în stare uscată.

gura-leului
Antirrhinum (Gura-leului)
 Solul se pregătește cu multă grijă. Se sapă, în dependență de cultură, la o adâncime de 25-35 cm, înlăturându-se buruienile și gunoaiele. Pentru plantele care se cultivă primăvara solul se pregătește de cu toamnă, iar pentru cele care se cultivă toamna - de cu vară. Semințele și materialul de plantare trebuie să fie calitative, adică să aibă o capacitate germinativă înaltă. Semințele se seamănă primăvara în lădițe, ghivece sau în sere. Plantele multianuale și multe din plantele cu bulbi (lalelele, narcișii) se sădesc toamna.

 Plantele decorative pot fi împărțite în trei grupe de bază: anuale, bienale și multianuale (perene).

verbena
Verbena
 La plantele anuale ciclul de dezvoltare durează, de regulă, un an. Se consideră anuale și acele plante multianuale, care în condițiile noastre climaterice se cultivă ca plante anuale (gura-leului, verbena, lobelia, salvia ș.a.). Plantele anuale sunt foarte variate în ceea ce privește coloritul și înălțimea. Cele mai răspândite sunt pufuleții, gura-leului, ruja-de-toamnă, vâzdoagele, verbena, hilimica, micsandra, condurul-doamnei, petunia, brumărele ș.a.

 Plantele bienale se seamănă, de regulă, la începutul verii și înfloresc în al doilea an. Majoritatea lor sunt plante multianuale, dar care după doi ani de vegetație formează flori mici și își pierd valoarea decorativă. Sunt bienale panseluțele, garofița-de-grădină, clopoțeii, nalba, bănuții, nu-mă-uita, degetarul, margaretele.

 Plante decorative multianuale sunt și erbaceele care cresc timp de câțiva ani pe același loc. Dintre organele lor vegetative metamorfozate iernează rizomii, bulbii, tuberculii. Aceste plante ocupă un loc de frunte în grădini și parcuri.

brinduse
Brîndușe (Crocus)
 După tipul de formare a mugurilor florali plantele decorative multianuale se împart în patru grupe: care formează muguri vara pentru a înflori în anul următor (narcișii, lalele); care formează muguri florali toamna (bujorii, stânjenelul, ciuboțica-cucului, badanul); care formează muguri primăvara pentru a înflori  în același an (căldărușele, nemțișorii, lupinul); care formează muguri vara pentru a înflori în același an (solidago, brumărelele).

 Asortimentul de flori multianuale e foarte mare. Se cunosc mii de soiuri de bujori, stânjenei, lalele, narciși. Cele mai răspândite flori multianuale sunt: căldărușele, flutureii, nemțișorii, stânjeneii, lăcrămioarele, crinul-galben, macul-turcesc, bujorul, ciuboțica-cucului, brumărelele, crinii, narcișii, lalelele, șofranul.

gladiolus
Gladiole
 Plantele multianuale cer o îngrijire mult mai simplă decât cele anuale. Ele pot fi folosite pentru a crea cele mai felurite compoziții de flori. Se înmulțesc ușor pe cale vegetativă - prin divizarea tufelor, prin butași tuberobulbi (gladiolele, șofranul) și bulbi (lalelele, crinii).

 Pe teritoriul Moldovei cresc circa 3500 specii, soiuri și forme de plante decorative, care se cultivă pe teren deschis; circa 2500 specii se cultivă în sere și oranjerii. În Moldova funcționa în 1977 asociația republicană agroindustrială „Victoria”, care includea 13 sovhozuri specializate în creșterea plantelor decorative, răsaduri de flori și producerea materialului semincer. La Grădina Botanica din țara noastră se cultivă circa 12 mii specii de diferite plante decorative. Un mare aport la dezvoltarea floriculturii în republică l-au adus savanții C. Dvornicova, V. Savva, M. Bodrug ș.a.

 La orice școală, pe lotul experimental trebuie să fie organizat un sector de floricultură, cu straturi și răzoare bine amenajate, cu un asortiment variat de flori.