Enciclopedia Naturii

Cobaii

  Patria acestor rozătoare mici e America de Sud. Acolo ele au fost domesticite încă de incași. Erau crescute în cuști atât pentru distracție, cât și pentru carne. În Europa au pătruns în sec.16 (pe timpul lui Columb). Tot atunci li s-a dat și numele cam ciudat de „purcei de mare”: „purcei” li s-a zis pentru semănarea lor, deși cam depărtată, cu porcii domestici, iar „de mare” pentru că au fost aduși de peste mare. În locurile de origine sunt numiți și „aperea” sau „gui”. În total familia lor, denumită caviidae, întrunește peste 20 specii de rozătoare sud-americane. Cel mai mare dintre ele - mara - poate atinge lungimea de 1m. Trăiesc, de regulă, 6-8 ani. Cobaii constituie un obiect clasic pentru cercetări de laborator și sunt larg răspândiți ca animale domestice. Nu lipsesc din colțișoarele naturii vii în școli.

Cobai după baia lunară

 De obicei, sunt întreținuți în cuști de sârmă sau în lăzi de lemn neacoperite (cu fundul de 70x70 cm și înălțimea pereților de 25-30 cm). Pe marginea de sus a cuștii se bate o ramă lată de 5-6 cm ca animalele să nu poată ieși afară. Întrucât cobaii rup hârtia imediat, iar în nisip se înmulțesc diferiți paraziți periculoși, în cușcă li se așterne rumeguș uscat. Tot în cuște se pune o cutiuță mică, neacoperită, în care cobaii își vor face din cârpe cuibul.

Cobai cu verdeață de busuioc

 Li se dă de mâncare într-un vas de lut de două ori pe zi. Un animal are nevoie zilnic de 40-50 g grăunțe (grâu, păpușoi, crupe de mei, de ovăz), până la 100 g de vegetale (iarbă, varză, morcov, castraveți, sfeclă ș.a.m.d.), 2-3 picături de untură de pește, puțină brânză de vacă, pâine, lapte. Ca incisivii să le fie bine ascuțiți cobailor li se dau și crenguțe (cu excepția celor de liliac, care pentru ei sunt dăunătoare). În scop igienic cobaii trebuie scăldați periodic în apă caldă cu săpun, apoi, după ce li se usucă blana - pieptănați. Totodată ei trebuie feriți de răceală.

 Toată lumea știe că semnalele de interzicere, de alarmă, de pericol sunt de culoare roșie. De aceea cartea, în care au fost incluse diferite specii de plante și animale ce sunt pe cale de dispariție sau au devenit rare, a fost numită Cartea roșie.

Lupi marsupiali (animale dispărute în anii 1900)

 Geno-fondul planetei (totalitatea organismelor vii), care s-a format timp de milioane de ani, suferea schimbări lente în corespundere cu succesiunea epocilor geologice. Odată cu dezvoltarea activității omului au început să se schimbe intens și condițiile de viață ale celorlalte organisme vii. În primul rând, au avut de suferit animalele. Ca urmare a inventării unor noi arme și metode de vânătoare multe dintre ele au fost nimicite. Omul a început să taie pădurile, să desțelenească stepele, preriile, fapt care a avut influență negativă asupra lumii vegetale și a celei animale.

Pantera de Florida (pe cale de dispariție critică)

 Ritmul de dispariție a unor specii a devenit amenințător. În cadrul unor grupuri de vertebrate au fost nimicite câte 10-20 specii la sută. Și numai după ce unele specii au dispărut, oamenii au înțeles că acest proces este ireversibil și că nu există procedee prin care s-ar putea restabili măcar o singură specie.

Scleropages de Malaysia (pește tropic pe cale de dispariție)

 Dispariția speciilor de plante și animale, micșorarea numărului lor, precum și a arealelor pe care le ocupă, îngrijorează de ani de zile întreaga omenire. În 1948 Uniunea Internațională pentru ocrotirea naturii și resurselor naturale (UION) a fondat o comisie specială cu scopul de a studia speciile rare de plante și animale și de a preveni dispariția lor. Materialul acumulat de această comisie a fost pus la baza Cărții roșii a UION (numită și Cartea roșie mondială). S-au editat 6 volume, dintre care unul vizează plantele. În conformitate cu informațiile oficiale până în anul 1979 în Cartea roșie mondială au fost incluse 321 specii și subspecii de mamifere, 485 specii și subspecii de păsări, 141 specii și subspecii de reptile, 41 specii și subspecii de amfibii, 194 specii și subspecii de pești.

Vidra (mamifer inclus în Cartea roșie a RM)

 Foile din Cartea roșie mondială sunt de diferite culori. Pe foile de culoarea roșie este tipărită informația cu privire la speciile pe cale de dispariție. Despre așa-zisele „specii vulnerabile” - pe foi galbene, despre cele rare - pe foi albe. Există și foi îmbucurătoare - foile verzi: pe ele se înregistrează informația despre speciile restabilite, care nu se mai află în pericol. Însă, cu părere de rău, numărul acestor foi este încă mic. Foile cenușii sunt rezervate speciilor rare și puțin cunoscute.

Rindela umbrelată (planta, Cartea roșie RM)

 În Cartea roșie găsim date informative despre fiecare specie inclusă: răspândirea ei în trecut și în prezent, locul de trai, modul de viață, ritmul de înmulțire, numărul de indivizi ce se păstrează doar în grădinile zoologice din lume ș.a. Se indică, de asemenea, măsurile care se aplică în diferite țări pentru apărarea și ocrotirea speciei respective. Cartea roșie nu numai că semnalizează pericolul ce a apărut, ea reprezintă și un document de program pentru salvarea plantelor și animalelor. Fiecare țară, pe teritoriul căreia se află o specie inclusă în Cartea roșie mondială, poartă răspundere morală în fața omenirii pentru ocrotirea ei.

 În țara noastră ocrotirea naturii este una dintre sarcinile fundamentale ale guvernului, ale organelor obștești. Cu scopul de a folosi în mod rațional, de a restabili și a conserva resursele naturale au fost promulgate legile: „Despre ocrotirea și folosirea resurselor forestiere”, „Despre ocrotirea și folosirea lumii animale”.

 Cartea roșie a Uniunii RSS a fost fondată în 1974, iar prima ediție a ei a apărut în 1978. Acesta a fost un eveniment de mare importanță în activitatea desfășurată în țara noastră cu privire la protecția plantelor și animalelor. Cartea roșie avea foile albe. În 1983 în ea erau incluse 94 specii și subspecii de mamifere, 80 specii și subspecii de păsări, 9 specii de amfibii, 37 specii de reptile, 9 specii de pești, 219 specii de insecte, 2 specii de crustacee, 19 specii de moluște, 11 specii de viermi. Asemeni în Cartea roșie au fost incluse 681 specii de plante superioare, 32 specii de mușchi, 29 specii de licheni și 20 specii de ciuperci. Speciile sunt împărțite în două grupe: grupa A și grupa B.

 În grupa A au fost incluse speciile, numărul și arealul cărora s-a micșorat brusc și continuă să se micșoreze ca urmare a stârpirii speciilor, a distrugerii locurilor de trai sau din alte cauze. Pentru salvarea acestor specii e nevoie să se creeze rezervații naturale, braniști, sectoare provizorii.

Cartea roșie a RM ediția III

 Din grupa B fac parte speciile rare, al căror număr și areal tind să se micșoreze în permanență. Aici au fost incluse și speciile mai puțin studiate, care au nevoie de cercetări suplimentare. A doua ediție a Cărții roșii a URSS a apărut în 1984. În afară de mamifere, păsări, reptile, amfibii și plante superioare, ea cuprindea și alte grupuri sistematice de animale și plante ce au nevoie de ocrotire - pești, insecte, crustacee, moluște, ciuperci, licheni, mușchi.

 Noua ediție cuprindea aproximativ 700 specii de plante și 500 specii de animale.

 Au fost publicate și Cărțile roșii ale republicilor unionale. În martie 1976 pe baza Hotărârii Sovietului Miniștrilor al RSSM a fost fondată Cartea roșie a RSS Moldovenești. Ea a fost editată în 1978. Pe fiece foaie a ei este descrisă o singură specie, e dată ilustrația respectivă și harta arealului. În acest document de stat au fost incluse 26 specii de plante și 29 specii de animale(8 specii de mamifere, 17 specii de păsări și 4 specii de reptile).

Dropie mică (pasăre inclusă în Cartea roșie RM)

 Pe parcurs au fost adunate noi materiale și informații despre flora și fauna republicii. Pe baza acestor date prima ediție a fost revăzută și complectată. Astfel, Cartea roșie a RSS Moldovenești (Ediția a II) cuprinde 130 specii de plante și 108 specii de animale. Dintre plantele care au fost incluse în această ediție fac parte ghiocelul, vonicerul, estivalul, coroniștea elegantă; dintre  animale - nictatul gigantic, pisică sălbatică, cocostârcul negru, dropia mică, șarpele Esculap ș.a. Pentru prima dată în Cartea roșie au fost incluse specii rare de ciuperci, mușchi și licheni.


  Câteva specii de plante incluse în Cartea roșie a URSS (bujorul peregrin, degetarul lânos, albăstruia Tirke și albăstruia Angelescu) se întâlnesc numai pe teritoriul republicii noastre. Pentru ca plantele și animalele, ce populează pădurile și câmpiile, râurile și iazurile să nu dispară niciodată de pe meleagurile noastre pitorești, fiecare cetățean trebuie să aibă a atitudine cruțătoare față de ele.

Chiroptere

  Există pe Pământ mamifere care s-au adaptat să zboare ca păsările sau ca fluturii. Membrele lor anterioare, părțile laterale ale corpului și membrele posterioare sunt unite printr-o membrană pieloasă elastică. Acest ansamblu se aseamănă cu o aripă. Animalele cu asemenea caractere sunt grupate în ordinul chiroptere, compus din două subordine - mega-chiroptere și micro-chiroptere. Ultimele sunt numite și lilieci.

 Se cunosc circa 1000 de specii de chiroptere. Mega-chiropterele (150 specii) sunt răspândite, mai ales, în regiunile tropicale și subtropicale din emisfera de Est.

Rinolofidul mare (sau Liliacul mare cu potcoavă)

 În regiunea fostei URSS se întâlnesc 41 specii - reprezentanți ai micro-chiropterelor. În Moldova au fost identificate 18 specii de lilieci, care aparțin familiilor rinolofide și vespertilionide. Sunt mai răspândite nictalul roșcat, rinolofidul mic, liliacul târziu ș.a.

Nictalul roșu

 Liliecii se adăpostesc în diferite crăpături ale caselor, în scorburi, în cavitățile din stânci, în peșteri. De obicei, trăiesc în colonii formate din câteva zeci sau sute de de indivizi, alții preferă singurătatea. Liliecii se hrănesc cu insecte, dar printre ei există și adevărați răpitori hematofagi (se hrănesc cu sânge) și ihtiofagi (cu pește). La vânătoare pornesc noaptea sau în amurg, prada o descoperă cu ajutorul ecolocației ultrasonice și tot cu ajutorul ei se orientează în spațiu. Liliecii emit sunete, care depășesc pragul auditiv al urechii umane, prind cu urechile lor enorme undele reflectate, detectând în felul acesta prada sau obstacolul. Au vederea slab dezvoltată, în schimb au auzul și simțul tactil bine dezvoltate.

 Liliecii trăiesc în medie 20 ani. Femela naște, de obicei, o dată pe an, câte 1-2 puișori.

 Nimicind insectele hematofage și dăunătorii plantelor forestiere, liliecii aduc mari foloase omului. Ei ocupă cu plăcere căsuțele-scorburi atârnate special pentru dânșii. În acest fel primăvara când vă pregătiți să întâlniți păsările călătoare nu uitați să construiți căsuțe și pentru lilieci. Cinci specii de lilieci au fost incluse în Cartea roșie a fostei URSS, iar două (nictalul gigantic și rinolofidul mare) - în Cartea roșie a Moldovei.

 Luați sub protecție locurile în care știți că trăiesc sau iernează liliecii și ocrotiți-le ca pe niște monumente ale naturii.

 Cartoful este o plantă ierboasă tuberculiferă perenă din familia solanacee. Se cultivă, ca planta anuală: ciclul vital are loc de la încolțirea tuberculilor materni până la dezvoltarea tuberculilor noi. Tuberculii de cartofi sunt un produs alimentar important. Ei conțin toate substanțele nutritive necesare organismului omului. Cartofii sunt și un nutreț valoros pentru vite, iar vrejurile sunt bune pentru însilozare. Din tuberculi se obține amidon, melasă, glucoză, alcool etilic și alte produse. Deșeurile de la prelucrarea cartofilor, de asemenea, servesc drept nutreț pentru animale.

Cartofi

 Patria cartofului este America de Sud. În Europa a fost adus la sfârșitul sec.16, iar în Rusia au început să-l cultive la începutul sec.18. În prezent cartoful se cultivă aproape în toate zonele, chiar și după cercul polar și în regiunile alpine. După suprafețele cultivate și după producția totală de cartofi în perioada sovietică țara noastră ocupa primul loc în lume. Pe cele mai mari suprafețe, el se cultiva în Zona ne-cernoziomică, în Pribaltica, Bielorusia și Ucraina. În funcție de soi tufa de cartof are de la 3-5 până la 10-12 tulpini. Pe partea subterană a tulpinii, din mugurii laterali, se dezvoltă stolonii - lăstari subterani, la vârful cărora se formează tuberculii tineri. Tuberculul reprezintă partea îngroșată a stolonilor subterani. Sistemul radicular al cartofului este fasciculat și se răspândește mai mult în stratul superficial al solului; unele rădăcini pot pătrunde până la o adâncime de 70-80 cm.

Fazele dezvoltării a cartofilor

 Cartoful nu rezistă nici la cele mai mici înghețuri. Preferă solurile ușoare și afânate. Cei mai buni premergători ai cartofului sunt cerealele, păstăioasele. Pentru o creștere și dezvoltare normală, cartoful are nevoie de o cantitate mai mare de substanțe nutritive decât alte culturi de câmp. El necesită multe îngrășăminte cu azot și potasiu, băligar.

Planta cartofului

 În funcție de tipul de sol și condițiile climatice tuberculii se sădesc în rânduri pe un teren neted sau în brazde. Înainte de sădire solul se afânează și se îngrașă. Adâncimea de plantare variază între 6 și 12 cm, în dependență de fertilitatea solului. Distanța dintre tuberculi este de 30-40 cm, iar spațiul dintre rânduri - de 60-70 cm. În dependență de calitatea materialului săditor, particularitățile de soi, condițiile pedoclimatice, nivelul agrotehnicii și numărul de tufe la 1 ha variază de la 40 până la 55 mii.

Floarea plantei de cartof

 Odată cu tuberculii în sol se introduc îngrășăminte minerale granulate. Lucrările de întreținere a semănăturilor sunt boronirea, afânarea solului dintre rânduri, mușuroitul, îngrășarea suplimentară, combaterea bolilor și dăunătorilor.

 În perioada de vegetație solul dintre rânduri se lucrează de 2-3 ori; se fac 2-3 mușuroiri, introducându-se de fiecare dată îngrășăminte minerale. Pentru ca tuberculii să se păstreze mai bine, ei trebuie recoltați în termene strict determinate pentru zona dată și soiul respectiv.

 Gospodăriile fruntașe obțin în medie câte 200-350 c/ha.

 Soiuri raionate și de perspectivă mai răspândite:

 timpurii

• Gloria 'N' D Sc 1988
• Ostara X 1981

semi-timpurii

• Semenic R 17 O 1976
• Sucevița R 12 O 1982
• Adretta D A 1978
• Koretta D A 1989
• Anosta 'N' NL Sc 1989
• Concorde 'N' NL Sc 1989
• Timate 'N' NL Sc 1991

semi-târzii

• Cașin R 17 O 1991
• Mureșan R 17 O 1984
• Super R 17 O 1979
• Nicola 'N' D A 1985
• Roxy 'N' D Sc 1988
• Sante 'N' NL Sc 1989
• Desiree X 1965

 târzii

• Manuela D A 1976
• Eba NL Sc 1973
• Procura 'N' NL Sc 1976

 Carpologia (de la grec.- „karpos” - fruct și „logos” - știință) este o ramură a morfologiei plantelor, care se ocupă cu studiul fructelor și al semințelor.

Fructe

 În cadrul cercetării fructelor și a semințelor se ține cont atât de indicii morfologici (originea fructelor, structura tegumentului seminței și pericarpului), cât și de factorii ecologici, deoarece expresia biologică a indicilor morfologici denotă ecologia lor.

 Unul dintre factorii principali ai morfogenezei fructelor este modul de răspândire, de aceea odată cu descrierea morfologică se va elucida și importanța biologică a diversității fructelor.

Semințele diferitelor fructe

 Carpologia studiază și clasificarea fructelor. Există diverse clasificări. La clasificarea morfologică se ține cont de consistența pericarpului (fructe suculente sau uscate) și de numărul de semințe (fructe cu una sau cu mai multe semințe).

 Fructele și semințele se studiază și cu scopul de a pune în evidență direcția lor de dezvoltare în procesul de evoluție.

 În Moldova au căpătat dezvoltare cercetările anatomice și electronomicroscopie ale fructelor suculente și argumentarea gigantismului fructelor. Din 1952 aceste cercetări au fost conduse de profesorul B. Matienco, membru-corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.

Argali - berbeci alpini

 Caprine este denumirea științifică a unei subfamilii de animale rumegătoare paricopitate din familia cavicorne. Prezintă interes berbecul alpin, muflonul, arharul, capra-bezoar, capra falconieră, capra siberiană ș.a. De la unele caprine sălbatice au provenit oile domestice.

Caprinele domesticite

Muflon

 În fosta URSS au fost răspândite vreo 10 subspecii de berbec alpin propriu-zis, care se deosebesc între ele după structura coarnelor și aspect. Trăiesc în Crimeea, Caucaz, în munții din Asia Mijlocie și în Tuva. Cel mai mare dintre berbeci alpini și cu cele mai frumoase coarne este berbecul argali (argalul). El cântărește până la 200 kg, are coarnele pînă la 125 cm lungime, distanța dintre ele la bază - de circa 50 cm. Berbecii alpini preferă pantele puțin înclinate, numai berbecul zăpezilor (se întâlnește în munții din nordul Siberiei, Extremul Orient și în Cordelierii Americii de Nord) trăiește pe stâncile greu accesibile.

 Un animal interesant dintr-un gen aparte, însă mult înrudit cu berbecii și nu cu bourii, cum se considera într-un timp, este oviboul sau boul moscat. El cântărește circa 200-300 kg, are un păr lung și des (constitui din 60-80% de puf). Pe timpuri (în pleistocen), oviboul era răspândit pe tot întinsul Arcticii. În Eurasia a dispărut demult și nu se știe din ce cauză. Din Alaska a dispărut acum 150 ani, păstrându-se doar în Groenlanda și în sectorul canadian al Arcticii. În prezent oviboul a fost reaclimatizat în Alaska și Șpițberghen. 50 de ani în urmă au fost aduși în Rusia. Li s-a dat drumul pe insula Vranghel și pe peninsula Taimâr. În prezent, în Federația Rusă există circa 50 indivizi de ovibou. E cal mai nordic copitat, rezistă la geruri. Se hrănește cu rogoz, licheni și arbuști polari. Oviboii trăiesc în turme. Iarna se adună pe platourile muntoase deschise, de pe care vântul suflă zăpada. Nu au frică de lupi. Când îi vede, turma rămâne pe loc, ocupă poziția de apărare circulară, adăpostind în centru vițeii. Pe lupi oviboii îi resping cu coarnele și îi strivesc cu copitele.

Ovibou (Bou Moscat)

 Omul, însă, înarmat cu o armă de foc, putea să împuște ușor toată turma care rămânea nemișcată până ce nu pierea ultimul animal. În prezent oviboul este ocrotit în întreaga lume. Întrucât toate speciile de berbeci sunt rare, vânatul lor este interzis sau limitat.

Capra de zăpadă

 Aproape toți reprezentanții caprelor sălbatice trăiesc în munții Asiei. Capra neagră și capra bezoar sunt răspândite și în Europa, capra alpină și capra de Pirinei - numai în Europa, iar Capra de munte nubiană - în Arabia și Africa de Nord-Est. În Munții Stâncoși din America de Nord trăiește capra de zăpadă.

 Pe teritoriul fostei URSS se întâlnesc 7 specii de capre de munte: capra siberiană, capra neagră, turul de Cuban și turul de Daghestan, precum și goralul siberian, capra falconieră (specii foarte rare, incluse în Cartea Roșie) care se întâlnesc în sudul Asiei Mijlocii și bezoarul sau capra cu barbă, răspândită în Munții Caucaz și în munții Turkmeniei.

Capra bezoar

 Capra bezoar este unul dintre strămoșii caprelor domestice. Era vânată special pentru bezoar - depuneri minerale aflate uneori în stomacul sau în intestinul ei. În trecut bezoarul era considerat leac cu efecte miraculoase, mai ales, în caz de intoxicație. Recordul numeric printre capre îl deține capra siberiană sau tecul (circa 500 mii). Caprele de munte trăiesc pe masivele stâncoase de mare altitudine fiind foarte bine adaptate la viața pe stânci.  

 Caprele siberiene, turii, caprele negre au o excelentă capacitate de a sări. Bunăoară, turii, aproape fără a-și lua avânt, pot să sară până la 3-3,5 m și merg de asupra prăpastiei pe cornișe de o palmă lățime. Este foarte greu să te apropii de o turmă de turi, deoarece ei simt mirosul de om de la câteva sute de metri, cât privește văzul - e și mai bun. Toamna, când masculii de tur luptă între ei, sunetele produse de loviturile de coarne se aud la peste un kilometru distanță. În prezent în Caucaz trăiesc 2 specii de tur cu un efectiv de peste 40 mii capete.

Capra siberiană

 Întrucât din cele mai vechi timpuri caprele de munte au servit ca obiect de vânătoare, în prezent numărul lor s-a redus considerabil.

 „Canide” este denumirea științifică a unei familii de mamifere din ordinul carnivorelor. Acestea sunt niște animale de dimensiuni medii, cu botul și urechile ascuțite, cu picioarele lungi înzestrate cu ghiare puternice, cu coada acoperită cu un păr des. Se cunosc 35 specii, care sunt răspândite pe tot globul pământesc (în afară de Antarctica). Majoritatea lor se hrănesc cu carne, unele și cu hoituri, cu vegetale ș.a. Pe teritoriul fostei Uniuni RSS se întâlnesc 8 specii: lupul, lupul-alpin, vulpea-comună, câinele-enot, șacalul, vulpea-afgană, vulpea-corsar, vulpea polară. Pe teritoriul Moldovei - 3 specii: vulpea-comună, lupul și câinele-enot (aclimatizat).

Lupi de Carpați

 Cel mai cunoscut reprezentant al canidelor este lupul. El e un animal puternic, inteligent și neobosit. Are corpul de 1-1,6 m lungime, masa de 30-50 (uneori și de 80) kg. Lupul este capabil să parcurgă într-o noapte o distanță de 60-80 km, dezvoltând în caz de nevoie o viteză de 55-60 km/o. Lupii pot sta flămânzi câte 2-3 săptămâni. Când îi răzbește foamea ei pot să înfulece la o mâncare până la 10 kg de carne, norma zilnică fiind pentru ei de 2 kg. Se hrănesc cu animale mari, precum și cu rozătoare, păsări, insecte; vânatul lor principal în constituie, însă, copitatele atât cele sălbatice, cât și cele domestice.

Pereche de lupi

 Lupii trăiesc în pereche. Haitele lor sunt puțin numeroase, fiind compuse, de obicei, din părinți și pui în vârstă de până la un an. Pentru a nu-și pune puii în pericol, lupi nu vânează niciodată în apropierea vizuinei, ci la o distanță de 10-15 km. Lupul e un animal cu o comportare foarte complicată. De exemplu, dacă la vânătoare participă doi lupi, unul din ei e gonaci, iar celălalt atacă prada prin surprindere.

 Rude apropiate ale lupului sunt șacalul și coiotul, care trăiesc în America de Nord.

Dingo - câine australian

 Până în prezent nu se cunoaște bine proveniența câinelui australian dingo. Se consideră că acesta e o specie de câine adusă în Australia de vânători încă în epoca de piatră și care ulterior s-a sălbăticit. El este singurul reprezentant al ordinului carnivore în fauna Australiei și nu a avut concurenți. Spre deosebire de lupi și șacali, care uneori pot fi îmblânziți, câinele-dingo, deși se încrucișează ușor cu câinii de casă, aproape că nu poate fi dresat sau domesticit.

 Câinele domestic face parte din genul lupilor. El e primul animal pe care omul l-a îmblânzit încă în epoca de piatră (cu 9-15 mii ani în urmă).

Câini domestici

 La început omul folosea câinele ca paznic, ajutor la vânătoare, apoi la păscutul vitelor, iar la nord - și ca animal de tracțiune.

 Din cele mai îndepărtate timpuri câinele a fost folosit și la război pentru paza cetăților sau a stăpânului în luptă. Câinii atacau inamicul și calul acestuia. În Asiria există o rasă de câini de luptă care semăna cu digii actuali. Romanii foloseau și ei câini în bătălii și chiar îi îmbrăcau în armuri speciale. Ulterior câinii serveau drept agenți de legătură. De exemplu, câinele lui Petru I, care și-a însoțit stăpânul în toate campaniile lui de luptă, îi ducea ordinele la comandanți și se întorcea cu rapoartele lor. În secolul nostru câinii au fost folosiți în calitate de sanitari, de mineri pentru explodarea tancurilor inamicului ș.a.

 Câinele-lup pe nume Jack a transportat în cursul Celui de-al doilea Război Mondial 2932 rapoarte de luptă. El a trecut de mai multe ori râuri mari (de exemplu, Niprul), a fost rănit de trei ori. Un alt câine - Dick - a găsit 1728 mine. Mulți copii au auzit despre renumiții câini de frontieră, unul dintre care a fost - Ingus - câinele grănicerului N.Carațiupa.

 Dar cât de mult le datorează câinilor știința. Să ne amintim de câinii Laika, Belka și Strelka care au zburat în cosmos. Renumitul fiziolog sovietic I.Pavlov a studiat activitatea nervoasă superioară având drept obiect de cercetare câini. La Sankt-Petersburg, în grădina Institutului de medicină experimentală se află un monument consacrat câinelui. Câinele e un prieten credincios al omului. În prezent se cunosc 400 rase de câini: de serviciu, de vânătoare și decorativi. Printre amatorii ce cresc, educă și dresează câini sunt și mii de copii.

Vulpea roșcată

 Vulpea comună sau vulpea roșcată e unul dintre animalele sălbatice întâlnite și prin părțile noastre. Despre șiretenia și dibăcia ei au fost compuse multe povești. Și, într-adevăr, vulpea e extrem de precaută, scapă cu mare iscusință de urmăritori, iar în timpul vânătorii recurge la cele mai variate și mai interesante vicleșuguri. Vulpea populează cea mai mare parte din teritoriul țării noastre. Ea evită pădurile dese și întinse, preferând păduricile, ce alternează cu câmpii deschise, iar în stepă - râpe acoperite cu tufișuri. De câte o raită și prin așezările omenești dens populate. Vulpea un animal folositor. Ea e una din principalele specii de animale de blană din țara noastră. În afară de aceasta, vulpea se hrănește cu șoareci de câmp, care aduc daune agriculturii. Cât privește păsările de casă, vulpea le atacă cu mult mai rar decât se crede.

Enotul

 În pădurile din sudul Extremului Orient trăiește câinele enot - singurul reprezentant al canidelor care hibernează. Câinele enot a fost aclimatizat cu succes în partea europeană a fostei URSS. Blana lui lungă și deasă e una dintre cele mai călduroase. Se hrănește enotul cu diferite animale mici, mai ales, cu șoarec de câmp. Mănâncă, de asemenea, fructe, pomușoare, cereale.În America de Sud trăiesc circa 10 specii de vulpi sud-americane de mărimea șacalului, cu picioarele lungi și puternice.

 E destul de original și un alt animal sud-american - lupul cu coamă. În America de Sud și în America Centrală trăiește câinele de pădure, cu corpul îndesat, picioarele relativ scurte și care se aseamănă cu câinii noștri de curte. El populează desișurile din apropierea apelor, este un înotător admirabil și tot în apă poate să vâneze porci de apă (mai numiți capibara), asemănătoare cu cobaii.

Lupul cu coamă

 În Asia de Sud și de Sud-Est este răspândit lupul cenușiu. În țara noastră acest animal se întâlnește foarte rar.

Hiena

 Câinele hienă, deși seamănă foarte puțin cu lupul cenușiu, e o rudă de-a lui. El e un animal zvelt, de mărimea unui lup, de colorație neobișnuită, vie, din pete albe-galbene; populează savanele africane. Adunându-se în haite de 40-60 indivizi, vânează antilope. În lipsa copitatelor se hrănește, de asemenea, cu rozătoare și păsări.

 Ihtiologia (din grec. ”ichthys”- pește și ”logos” - știință) este o ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul peștilor. Cercetează, în special, morfologia și anatomia, ecologia și comportamentul, dezvoltarea istorică, legitățile varierii numerice a populațiilor de pești. Ea are, de asemenea, menirea să elaboreze metodele de estimare a rezervelor economice de pește și prognozarea cantităților de pește ce poate fi prins. Ihtiologia generală studiază structura corpului, particularitățile fiziologice ale peștilor, principalele elemente ale ciclului lor vital (înmulțirea, dezvoltarea, nutriția, variabilitatea, migrația), influența factorilor abiotici (temperatura apei, gazele dizolvate, conținutul de săruri, lumina, sunetul ș.a.) asupra populațiilor de pești. Pe baza ihtiologiei generale s-au format un șir de discipline independente, ca fiziologia și embriologia peștilor, piscicultura, bolile peștilor ș.a.

Biban - pește de rîu

Halibut - pește de mare

Peștele-spada- pește de ocean

 Ihtiologia particulară studiază sistematica peștilor, importanța peștilor în viața omului. Sunt cunoscute  lucrările unor savanți sovietici de vază ca L.S. Berg, A.N. Derjavin, V.K. Soldatov, E.K. Suvorov, I.F. Pravdin, P.G. Borisov, G.V. Nikolskii.

Structura unui pește

 Pe baza cercetărilor ihtiologice se determină cât pește se poate pescui în mări și oceane, în bazinele de apă dulce, se planifică dezvoltarea în continuare a pisciculturii, se prevede modificarea resurselor de materii prime ca urmare a exploatării lor intense de către om. În ultimii ani s-au intensificat cercetările ihtiologice în domeniul acvaculturii, inclusiv și a celei de apă caldă, legată de lărgirea rețelei de stații hidro- și atomoelectrice.

Cactușii

 Cactuși este denumirea plantelor din familia cactacee. În natură există peste 3000 specii de cactuși. Patria acestor „arici verzi” din lumea vegetală este continentul american. Ea se întinde de la Canada până la Patagonia, cuprinzând și unele insule din Oceanul Pacific și Oceanul Atlantic.

 Cactușii sunt răspândiți în zonele de deșert, de semideșert, în zonele de stepă și în pădurile tropicale, atât de litoral, fiind mereu stropiți de apa sărată a oceanului, cât și în raioanele muntoase, ridicându-se uneori până la 5000 m de asupra nivelului mării.

 Cactușii au apărut pe Pământ cu mai bine de 55 mln de ani în urmă. Strămoșii acestor plante originale au trăit în condițiile favorabile ale tropicelor și sub-tropicelor și aveau tulpini și frunze obișnuite, ca și alte plante. Pe măsura schimbării condițiilor climatice, care deveneau tot mai aride, se schimbau și cactușii, adaptându-se la condițiile extremale de existență. Frunzele lor s-au transformat în spini, ghimpi, țepi și perișori, care ne surprind prin diversitatea de forme, culori și dimensiuni. Tulpinile cactușilor s-au îngroșat treptat, devenind cărnoase și fiind, de cele mai dese ori, acoperite cu o pojghiță de ceară. Datorită acestor particularități (care sunt o adaptare la condițiile de secetă), aceste plante folosesc într-un mod foarte economic apa pe care o acumulează cu mare greutate.

Disocactus flagelliformis - cactus de Mexic

 Și totuși, în pădurile tropicale mai întâlnim și azi cactuși înzestrați cu frunze adevărate, cum sunt de exemplu, speciile străvechiului gen pereschia.

 Cactușii pot avea formă de arbori, de arbuști, de semiarbuști sau de plante erbacee. Există cactuși pitici, cu înălțimea de numai 1-2 cm și cactuși cu înălțimea până la 10-12 m (Cereus Dayami din Argentina, care atinge circa 25 m înălțime și e un adevărat gigant în lumea cactușilor); cactuși cu tulpina în formă de coloană, de candelabru și cactuși- „butoaie”, care pot acumula până la 2500-3000 l de apă.

Cactusul gigantic - Cereus Dayami

 Cactușii în floare reprezintă o adevărată feerie, cucerindu-ne prin diversitatea culorilor. Florile lor pot avea de la 2 mm în diametru (la unele specii de ripsalis) pînă la la 45 cm (la unele specii de hilocereus).

Cactușii mini

 Majoritatea cactușilor se caracterizează prin polenizare încrucișată: cu ajutorul insectelor, vântului, păsărilor (minunatele colibri) și chiar a liliecilor.

 Ziua în pustiu aerul și solul se înfierbântă, iar noaptea temperatura lor scade până la 10-12°C. La o scădere de temperatură atât de bruscă umezeala care se găsește în aer, fie chiar și în cantități mici, noaptea se depune pe cactuși și pe sol, sub formă de rouă. Iată acum încep să lucreze acumulatorii de umezeală: ghimpii, perișorii și rădăcinile laterale, pe care cactusul și le împrăștie ca pe o plasă, până la o distanță de 4-5 m. Rădăcina principală servește, în special, pentru fixarea tulpinii de pământ. La mulți cactuși rădăcina principală este îngroșată, servind drept „depozit” de substanțe nutritive.

 Cunoașterea particularităților de trai ale cactușilor în natură are o mare importanță pentru crearea condițiilor necesare acestor viețuitoare ghimpoase de pe pervazurile noastre. Cactușii originari din pustiu au nevoie mult de soare, ei trebuie expuși la lumină circa 3-4 ore pe zi.

 Însă soarele prea fierbinte le provoacă arsuri - pe lăstarii tineri apar niște pete galbene. Deosebit de periculos este soarele de primăvară, când cactușii după repausul lor de iarnă încep să crească. Primăvara ei trebuie obișnuiți treptat cu soarele, umbrindu-i cu hârtie albă sau cu tifon. La fel se procedează și vara, când îi scoate la fereastră sau în grădină. Cactușii au neapărată nevoie de aer proaspăt și dacă nu aveți posibilitate să-i duceți în grădină, aerisiți mai des încăperea unde se află acestea. Nu uitați, însă, că „aricii verzi” pot și să „răcească”, ei nu suportă curenții de aer.

 Deși majoritatea cactușilor sunt locuitori ai pustiului, nu procedăm corect atunci când îi udăm rar, indiferent de anotimp. Vara pământul din ghivece trebuie să fie umed. Dacă solul este uscat, rădăcinile subțiri pier, iar dacă are prea multă apă - toată planta putrezește. Pe timp cald, însorit cactușii trebuie udați de 2-3 ori pe săptămână, când e arșiță - mai des, iar pe timp ploios și posomorât - mai rar. Această regulă trebuie să o știți bine. Vara e bine să-i stropim zilnic cu ajutorul unui pulverizator sau săi udăm cu o stropitoare. Cactușii trebuie stropiți dimineața devreme, când soarele abia răsare, sau seara. Nu se stropesc numai cactușii acoperiți cu perișori albi lungi și deși, deoarece apa îi încâlcește perișorii, lipsind planta de farmec.

 Cactușii vor fi udați numai cu apă moale (e de dorit cu apă de ploaie) de temperatura camerei. Apa dură care conține multe săruri de calciu și magneziu este dăunătoare pentru cactuși, mai ales, pentru cei tineri. Vara plantele se udă cu apă acidulată: la 1 L de apă se adaugă o boabă de cristale de acid citric sau boric. Fiți atenți, ca această apă să nu nimerească direct pe plantă.

Cactuși și suculente

 Pentru cactușii din emisfera de nord sfârșitul toamnei și iarna (de la mijlocul lunii noiembrie până la sfârșitul lui februarie) este perioada de repaus. Cum să-i îngrijim în acest timp? Trebuie să-i așezăm într-un loc răcoros și luminos, de altfel ei vor continua să crească, lăstarii lor vor deveni lungi, subțiri și de o culoare verde-deschisă. Cactusul se va atrofia, va crește încet și nu va înflori niciodată. De aceea ghivecele se vor aranja pe pervaz pe un suport de lemn și cât mai aproape de geam. Pentru a-i izola de aerul cald din cameră, la înălțimea de 50-60 cm se va fixa o peliculă de polietilenă. Aveți grijă ca temperatura aerului de lângă cactuși să nu depășească valoarea de 15°C.

 Se recomandă ca iarna să nu le turnăm cactușilor prea multă apă. La frig și când au umezeală în exces ei pot să putrezească. Dacă iernează la temperatura de 6-8°C, ei trebuie udați aproximativ odată în lună, la 10-15°C - cel mult de două ori pe lună. E bine ca și iarna cactușii să fie stropiți cu apă caldă odată pe săptămână.

 Se pun la iernat cactuși sănătoși, neatacați de dăunători. Trecerea de la perioada de vară la cea de iarnă, și invers, se va face în mod treptat.