Enciclopedia Naturii

 Coleopterele reprezintă cel mai bogat ordin de insecte. Ele sunt atât de variate ca formă și după modul de trai, încât despre unele circulă diferite legende. În Egiptul antic gândacul scarabeu, bunăoară, era socotit sfânt, de aceea în limba latină el chiar este denumit „scarabeul sfânt”.

Cărăbușul de mai

 Unele specii de coleoptere s-au adaptat la viața subterană (în sol sau în peșteri), altele - la viață acvatică. Corpul lor e de 0,3-150 mm lungime (cel mai mare este gândacul Hercule), înzestrat cu 2 perechi de aripi. Aripile anterioare (elitrele) sunt îngroșate, în stare de repaus ele protejează aripile posterioare (membranoase), care servesc pentru zbor. La unele specii aripile există doar în stare rudimentară. În dezvoltarea sa individuală gândacii trec, de regulă, prin 4 stadii: ou, larvă, pupă, imago (unele specii pot avea 6 și mai multe stadii de dezvoltare).

Gândac de Colorado

 Coleopterele sunt înzestrate cu diferite mijloace de apărare împotriva dușmanilor. Unii gândaci fug bine, sar sau își iau rapid zborul din loc, alții - se „prefac morți” sau elimină un lichid cu miros respingător.

 După modul de nutriție gândacii pot fi clasificați în fitofagi (se hrănesc cu vegetale), saprofagi (se hrănesc cu substanțe în stare de putrefacție), răpitori (se hrănesc cu animale mici); printre coleoptere există mulți paraziți.

 Unele coleoptere au grijă de urmași (de exemplu, gândacul de băligar sapă sub grămada de băligar scorburi adânci și adună în ele globule de băligar, în care  depune câte un oușor).

Buburuza

 Se cunosc peste 300 mii de specii de coleoptere, larg răspândite. În țara noastră se întâlnesc circa 25 mii de specii, mai ales, în regiunile cu păduri de foioase și în cele de stepă, în Moldova - peste 2 mii de specii.

 Printre gândaci sunt mulți dăunători ai plantelor (de exemplu, cărăbușul de mai, gândacul de Colorado). Există însă și specii folositoare. Din acestea fac parte buburuzele, unele carabide (gândacul carab, calosoma), gândacii pestriți, milabrisul, gândacii cu aripile scurte, care nimicesc multe insecte dăunătoare, precum și gândacul de băligar, scarabeul, gândacul gropar, care îndeplinesc funcția de sanitari.

Codrii Tigheciului

  Codrii este regiunea fizico-geografică situată în partea centrală a Moldovei. Ea ocupă o suprafață de circa 500 mii ha, este una dintre cele mai pitorești și mai bogate regiuni ale republicii, vestită încă din cele mai vechi timpuri prin viile, livezile și pădurile sale. Relieful Codrilor, cu morfologia lui specifică, determinată de alunecări de teren și eroziuni, se caracterizează printr-o fragmentare puternică - văi adânci cu versante abrupte, numeroase hârtoape, râpe, dealuri. Dintre bogățiile subsolului se enumeră argilele și nisipurile. Clima - temperată și continentală. Temperatura medie în ianuarie e de -3,8°C, în iulie +25°C. Din Codri își iau începutul râurile Cula, Ichel, Bîc, Bîcovăț, Ișnovăț, Botna, Cogîlnic, Lăpușna, Bîrnova, Delia. Pentru Codri sunt caracteristice solurile brune și cenușii de pădure, cernoziomurile, solurile aluviale. În trecut aproape tot teritoriul Codrilor era acoperit cu păduri de foioase, mai ales de fag și de stejar.

Stejarul

 În prezent pădurile de fag, stejar, gorun, frasin, carpen, tei ocupă o suprafață de 103 mii ha. Aici se întâlnesc: căprioare, cerbi, jderi, veverițe, fazani ș.a.

 Codrii ocupă un loc însemnat în economia Moldovei, fiind o regiune în care este foarte dezvoltată viticultura și pomicultura.

 În 1971 în aceasta regiune a fost organizată rezervația naturală de stat „Codrii”.

Frunze și ghinde de stejar

 Codrii este și denumirea populară,devenită ulterior literară și științifică, a pădurilor aborigene din Moldova, care încă în sec.16 acopereau peste o treime din meleagul cuprins între Prut și Nistru, divizându-se, respectiv, în Codrii Lăpușnei, Codrii Orheiului și Codrii Tigheciului. Codrii au avut un rol deosebit de important la formarea mediului și peisajului acestui colț de pământ de la nord de Marea Neagră, plai cu numeroase izvoare, pârze și râuri, numit de poporul băștinaș „gură de rai”, de oaspeți - „Elveția basarabeană”, iar în perioada sovietică „Moldovă înfloritoare”. Codrii au contribuit la formarea solului local fertil și de fapt, unic în lume.

Flori și frunze de tei

 Codrii au jucat un mare rol în istoria moldovenilor, secole la rând le-a servit el ca adăpost și scut atât față de numeroși năvălitori străini, cât și în lupta lor împotriva boierilor și moșierilor. De aceea strămoșii noștri îi numeau și „Măria ta” ori „frate” și-l slăveau în cânt și versuri.

Frunze și flori de salcâm

 Arborii aborigeni cu coroane bogate și frunză lată, cu rădăcini puternice și adânci, sunt cei mai eficienți purificatori ai aerului, producători de oxigen. Ei stăvilesc eroziunea solului și alunecările de teren, străjuiesc izvoarele și râurile. Este de datoria tuturor să păstreze ca ochii din cap pădurile aborigene rămase, iar pe cele noi să le creeze asemănătoare Codrilor.

 Prin noțiunea de „climă” se are în vedere totalitatea condițiilor meteorologice caracteristice timp de mai mulți ani pentru o anumită regiune geografică. Clima este determinată de radiația solară, circulația maselor de aer, suprafața subiacentă (apă, uscat, tipul de vegetație).


 Radiația solară condiționează apariția unui șir de fenomene meteorologice, de ea depind particularitățile meteorologice ale unei anumite localități, ea exercită o mare înrâurire asupra activității vitale a plantelor și a animalelor.

 Circulația unor mase enorme de aer, care în unele locuri pot fi calde, în altele reci, uscate sau umede, condiționează schimbarea regimului meteorologic în diverse localități sau regiuni. Astfel de mase de aer se formează în acele regiuni ale globului, care au o suprafață subiacentă omogenă, de exemplu, la latitudinile subtropicale ale oceanelor Atlantic și Indian, în Siberia de Est, Arctica ș.a.

 Clima globului este foarte diversă. Savantul sovietic L.Berg a stabilit 12 tipuri de clime. În perioada sovietică a fost folosită clasificarea elaborată de climatologul B.Alisov, conform căreia fiecare emisferă a globului este împărțită în 7 brâie climatice: ecuatorial, tropical, temperat, polar, subecuatorial, subtropical și subarctic ( respectiv, subantarctic). Fiecărui brâu geografic îi corespunde un tip propriu de climă. Brâului ecuatorial îi este specifică clima ecuatorială. Clima tropicală caracterizează brâiele tropicale, cea temperată - zonele latitudinilor medii (brâiele temperate), iar clima polară (arctică și antarctică) - regiunile Oceanului Înghețat de Nord, Groenlanda, Antarctida și extremitățile sudice ale oceanului Pacific și Indian. Pentru brîile geografice intermediare (subtropicale, subecuatoriale, subractic și subantarctic) este caracteristică clima adiacente (învecinate).

 Pentru descrierea climei se folosesc așa-numiții indici cantitativi ai fenomenelor meteorologice (radiația solară, condițiile meteorologice, precipitațiile, umiditatea, nebulozitatea, regimul vânturilor ș.a.).

 Clima republicii noastre este temperată continentală, iarna este blândă și scurtă, vara - călduroasă și lungă. Temperatura medie anuală a aerului pe întreg teritoriul este pozitivă și constituie în partea nordică a republicii +8...+9°C,  în partea centrală +9...+9,5°C, în cea sudică +9,5...+10°C. Cantitatea medie anuală de precipitații oscilează între 380 și 550 mm. În timpul rece al anului de asupra teritoriului republicii domină cerul acoperit. În lunile de iarnă numărul de zile cu cer senin este minim (2-3). Media anuală a zilelor cu cer acoperit în raport cu nebulozitatea totală variază de la 120-135 în partea de nord, nord-est și est până la 105-115 în partea de sud și sud-est a republicii. Cel mai mic număr de zile fără soare se observă în perioada de vară (în iulie astfel de zile aproape că nu sunt). Din când în când în multe regiuni ale țării noastre și zone ale lumii au loc devieri climatice, care influențează asupra multor ramuri ale economiei naționale. Iată de ce omul este nevoit să țină cont de climă, de „capriciile” și legitățile ei. Cel mai mult depinde de varierile climei agricultura. Asupra ei acționează și gerurile, și arșița, și precipitațiile abundente, și seceta. Clima determină granițele de cultivare a unor culturi agricole, de ea depinde productivitatea și calitatea produselor agricole. Condițiile climatice din republica noastră sunt favorabile pentru creșterea și dezvoltarea unui număr mare de culturi agricole din zona temperată continentală. La noi există condiții optime pentru cultivarea cerealelor, culturilor tehnice, viței de vie și a legumelor, precum și pentru dezvoltarea pomiculturii.

Cobaii

  Patria acestor rozătoare mici e America de Sud. Acolo ele au fost domesticite încă de incași. Erau crescute în cuști atât pentru distracție, cât și pentru carne. În Europa au pătruns în sec.16 (pe timpul lui Columb). Tot atunci li s-a dat și numele cam ciudat de „purcei de mare”: „purcei” li s-a zis pentru semănarea lor, deși cam depărtată, cu porcii domestici, iar „de mare” pentru că au fost aduși de peste mare. În locurile de origine sunt numiți și „aperea” sau „gui”. În total familia lor, denumită caviidae, întrunește peste 20 specii de rozătoare sud-americane. Cel mai mare dintre ele - mara - poate atinge lungimea de 1m. Trăiesc, de regulă, 6-8 ani. Cobaii constituie un obiect clasic pentru cercetări de laborator și sunt larg răspândiți ca animale domestice. Nu lipsesc din colțișoarele naturii vii în școli.

Cobai după baia lunară

 De obicei, sunt întreținuți în cuști de sârmă sau în lăzi de lemn neacoperite (cu fundul de 70x70 cm și înălțimea pereților de 25-30 cm). Pe marginea de sus a cuștii se bate o ramă lată de 5-6 cm ca animalele să nu poată ieși afară. Întrucât cobaii rup hârtia imediat, iar în nisip se înmulțesc diferiți paraziți periculoși, în cușcă li se așterne rumeguș uscat. Tot în cuște se pune o cutiuță mică, neacoperită, în care cobaii își vor face din cârpe cuibul.

Cobai cu verdeață de busuioc

 Li se dă de mâncare într-un vas de lut de două ori pe zi. Un animal are nevoie zilnic de 40-50 g grăunțe (grâu, păpușoi, crupe de mei, de ovăz), până la 100 g de vegetale (iarbă, varză, morcov, castraveți, sfeclă ș.a.m.d.), 2-3 picături de untură de pește, puțină brânză de vacă, pâine, lapte. Ca incisivii să le fie bine ascuțiți cobailor li se dau și crenguțe (cu excepția celor de liliac, care pentru ei sunt dăunătoare). În scop igienic cobaii trebuie scăldați periodic în apă caldă cu săpun, apoi, după ce li se usucă blana - pieptănați. Totodată ei trebuie feriți de răceală.

 Toată lumea știe că semnalele de interzicere, de alarmă, de pericol sunt de culoare roșie. De aceea cartea, în care au fost incluse diferite specii de plante și animale ce sunt pe cale de dispariție sau au devenit rare, a fost numită Cartea roșie.

Lupi marsupiali (animale dispărute în anii 1900)

 Geno-fondul planetei (totalitatea organismelor vii), care s-a format timp de milioane de ani, suferea schimbări lente în corespundere cu succesiunea epocilor geologice. Odată cu dezvoltarea activității omului au început să se schimbe intens și condițiile de viață ale celorlalte organisme vii. În primul rând, au avut de suferit animalele. Ca urmare a inventării unor noi arme și metode de vânătoare multe dintre ele au fost nimicite. Omul a început să taie pădurile, să desțelenească stepele, preriile, fapt care a avut influență negativă asupra lumii vegetale și a celei animale.

Pantera de Florida (pe cale de dispariție critică)

 Ritmul de dispariție a unor specii a devenit amenințător. În cadrul unor grupuri de vertebrate au fost nimicite câte 10-20 specii la sută. Și numai după ce unele specii au dispărut, oamenii au înțeles că acest proces este ireversibil și că nu există procedee prin care s-ar putea restabili măcar o singură specie.

Scleropages de Malaysia (pește tropic pe cale de dispariție)

 Dispariția speciilor de plante și animale, micșorarea numărului lor, precum și a arealelor pe care le ocupă, îngrijorează de ani de zile întreaga omenire. În 1948 Uniunea Internațională pentru ocrotirea naturii și resurselor naturale (UION) a fondat o comisie specială cu scopul de a studia speciile rare de plante și animale și de a preveni dispariția lor. Materialul acumulat de această comisie a fost pus la baza Cărții roșii a UION (numită și Cartea roșie mondială). S-au editat 6 volume, dintre care unul vizează plantele. În conformitate cu informațiile oficiale până în anul 1979 în Cartea roșie mondială au fost incluse 321 specii și subspecii de mamifere, 485 specii și subspecii de păsări, 141 specii și subspecii de reptile, 41 specii și subspecii de amfibii, 194 specii și subspecii de pești.

Vidra (mamifer inclus în Cartea roșie a RM)

 Foile din Cartea roșie mondială sunt de diferite culori. Pe foile de culoarea roșie este tipărită informația cu privire la speciile pe cale de dispariție. Despre așa-zisele „specii vulnerabile” - pe foi galbene, despre cele rare - pe foi albe. Există și foi îmbucurătoare - foile verzi: pe ele se înregistrează informația despre speciile restabilite, care nu se mai află în pericol. Însă, cu părere de rău, numărul acestor foi este încă mic. Foile cenușii sunt rezervate speciilor rare și puțin cunoscute.

Rindela umbrelată (planta, Cartea roșie RM)

 În Cartea roșie găsim date informative despre fiecare specie inclusă: răspândirea ei în trecut și în prezent, locul de trai, modul de viață, ritmul de înmulțire, numărul de indivizi ce se păstrează doar în grădinile zoologice din lume ș.a. Se indică, de asemenea, măsurile care se aplică în diferite țări pentru apărarea și ocrotirea speciei respective. Cartea roșie nu numai că semnalizează pericolul ce a apărut, ea reprezintă și un document de program pentru salvarea plantelor și animalelor. Fiecare țară, pe teritoriul căreia se află o specie inclusă în Cartea roșie mondială, poartă răspundere morală în fața omenirii pentru ocrotirea ei.

 În țara noastră ocrotirea naturii este una dintre sarcinile fundamentale ale guvernului, ale organelor obștești. Cu scopul de a folosi în mod rațional, de a restabili și a conserva resursele naturale au fost promulgate legile: „Despre ocrotirea și folosirea resurselor forestiere”, „Despre ocrotirea și folosirea lumii animale”.

 Cartea roșie a Uniunii RSS a fost fondată în 1974, iar prima ediție a ei a apărut în 1978. Acesta a fost un eveniment de mare importanță în activitatea desfășurată în țara noastră cu privire la protecția plantelor și animalelor. Cartea roșie avea foile albe. În 1983 în ea erau incluse 94 specii și subspecii de mamifere, 80 specii și subspecii de păsări, 9 specii de amfibii, 37 specii de reptile, 9 specii de pești, 219 specii de insecte, 2 specii de crustacee, 19 specii de moluște, 11 specii de viermi. Asemeni în Cartea roșie au fost incluse 681 specii de plante superioare, 32 specii de mușchi, 29 specii de licheni și 20 specii de ciuperci. Speciile sunt împărțite în două grupe: grupa A și grupa B.

 În grupa A au fost incluse speciile, numărul și arealul cărora s-a micșorat brusc și continuă să se micșoreze ca urmare a stârpirii speciilor, a distrugerii locurilor de trai sau din alte cauze. Pentru salvarea acestor specii e nevoie să se creeze rezervații naturale, braniști, sectoare provizorii.

Cartea roșie a RM ediția III

 Din grupa B fac parte speciile rare, al căror număr și areal tind să se micșoreze în permanență. Aici au fost incluse și speciile mai puțin studiate, care au nevoie de cercetări suplimentare. A doua ediție a Cărții roșii a URSS a apărut în 1984. În afară de mamifere, păsări, reptile, amfibii și plante superioare, ea cuprindea și alte grupuri sistematice de animale și plante ce au nevoie de ocrotire - pești, insecte, crustacee, moluște, ciuperci, licheni, mușchi.

 Noua ediție cuprindea aproximativ 700 specii de plante și 500 specii de animale.

 Au fost publicate și Cărțile roșii ale republicilor unionale. În martie 1976 pe baza Hotărârii Sovietului Miniștrilor al RSSM a fost fondată Cartea roșie a RSS Moldovenești. Ea a fost editată în 1978. Pe fiece foaie a ei este descrisă o singură specie, e dată ilustrația respectivă și harta arealului. În acest document de stat au fost incluse 26 specii de plante și 29 specii de animale(8 specii de mamifere, 17 specii de păsări și 4 specii de reptile).

Dropie mică (pasăre inclusă în Cartea roșie RM)

 Pe parcurs au fost adunate noi materiale și informații despre flora și fauna republicii. Pe baza acestor date prima ediție a fost revăzută și complectată. Astfel, Cartea roșie a RSS Moldovenești (Ediția a II) cuprinde 130 specii de plante și 108 specii de animale. Dintre plantele care au fost incluse în această ediție fac parte ghiocelul, vonicerul, estivalul, coroniștea elegantă; dintre  animale - nictatul gigantic, pisică sălbatică, cocostârcul negru, dropia mică, șarpele Esculap ș.a. Pentru prima dată în Cartea roșie au fost incluse specii rare de ciuperci, mușchi și licheni.


  Câteva specii de plante incluse în Cartea roșie a URSS (bujorul peregrin, degetarul lânos, albăstruia Tirke și albăstruia Angelescu) se întâlnesc numai pe teritoriul republicii noastre. Pentru ca plantele și animalele, ce populează pădurile și câmpiile, râurile și iazurile să nu dispară niciodată de pe meleagurile noastre pitorești, fiecare cetățean trebuie să aibă a atitudine cruțătoare față de ele.

Chiroptere

  Există pe Pământ mamifere care s-au adaptat să zboare ca păsările sau ca fluturii. Membrele lor anterioare, părțile laterale ale corpului și membrele posterioare sunt unite printr-o membrană pieloasă elastică. Acest ansamblu se aseamănă cu o aripă. Animalele cu asemenea caractere sunt grupate în ordinul chiroptere, compus din două subordine - mega-chiroptere și micro-chiroptere. Ultimele sunt numite și lilieci.

 Se cunosc circa 1000 de specii de chiroptere. Mega-chiropterele (150 specii) sunt răspândite, mai ales, în regiunile tropicale și subtropicale din emisfera de Est.

Rinolofidul mare (sau Liliacul mare cu potcoavă)

 În regiunea fostei URSS se întâlnesc 41 specii - reprezentanți ai micro-chiropterelor. În Moldova au fost identificate 18 specii de lilieci, care aparțin familiilor rinolofide și vespertilionide. Sunt mai răspândite nictalul roșcat, rinolofidul mic, liliacul târziu ș.a.

Nictalul roșu

 Liliecii se adăpostesc în diferite crăpături ale caselor, în scorburi, în cavitățile din stânci, în peșteri. De obicei, trăiesc în colonii formate din câteva zeci sau sute de de indivizi, alții preferă singurătatea. Liliecii se hrănesc cu insecte, dar printre ei există și adevărați răpitori hematofagi (se hrănesc cu sânge) și ihtiofagi (cu pește). La vânătoare pornesc noaptea sau în amurg, prada o descoperă cu ajutorul ecolocației ultrasonice și tot cu ajutorul ei se orientează în spațiu. Liliecii emit sunete, care depășesc pragul auditiv al urechii umane, prind cu urechile lor enorme undele reflectate, detectând în felul acesta prada sau obstacolul. Au vederea slab dezvoltată, în schimb au auzul și simțul tactil bine dezvoltate.

 Liliecii trăiesc în medie 20 ani. Femela naște, de obicei, o dată pe an, câte 1-2 puișori.

 Nimicind insectele hematofage și dăunătorii plantelor forestiere, liliecii aduc mari foloase omului. Ei ocupă cu plăcere căsuțele-scorburi atârnate special pentru dânșii. În acest fel primăvara când vă pregătiți să întâlniți păsările călătoare nu uitați să construiți căsuțe și pentru lilieci. Cinci specii de lilieci au fost incluse în Cartea roșie a fostei URSS, iar două (nictalul gigantic și rinolofidul mare) - în Cartea roșie a Moldovei.

 Luați sub protecție locurile în care știți că trăiesc sau iernează liliecii și ocrotiți-le ca pe niște monumente ale naturii.

 Cartoful este o plantă ierboasă tuberculiferă perenă din familia solanacee. Se cultivă, ca planta anuală: ciclul vital are loc de la încolțirea tuberculilor materni până la dezvoltarea tuberculilor noi. Tuberculii de cartofi sunt un produs alimentar important. Ei conțin toate substanțele nutritive necesare organismului omului. Cartofii sunt și un nutreț valoros pentru vite, iar vrejurile sunt bune pentru însilozare. Din tuberculi se obține amidon, melasă, glucoză, alcool etilic și alte produse. Deșeurile de la prelucrarea cartofilor, de asemenea, servesc drept nutreț pentru animale.

Cartofi

 Patria cartofului este America de Sud. În Europa a fost adus la sfârșitul sec.16, iar în Rusia au început să-l cultive la începutul sec.18. În prezent cartoful se cultivă aproape în toate zonele, chiar și după cercul polar și în regiunile alpine. După suprafețele cultivate și după producția totală de cartofi în perioada sovietică țara noastră ocupa primul loc în lume. Pe cele mai mari suprafețe, el se cultiva în Zona ne-cernoziomică, în Pribaltica, Bielorusia și Ucraina. În funcție de soi tufa de cartof are de la 3-5 până la 10-12 tulpini. Pe partea subterană a tulpinii, din mugurii laterali, se dezvoltă stolonii - lăstari subterani, la vârful cărora se formează tuberculii tineri. Tuberculul reprezintă partea îngroșată a stolonilor subterani. Sistemul radicular al cartofului este fasciculat și se răspândește mai mult în stratul superficial al solului; unele rădăcini pot pătrunde până la o adâncime de 70-80 cm.

Fazele dezvoltării a cartofilor

 Cartoful nu rezistă nici la cele mai mici înghețuri. Preferă solurile ușoare și afânate. Cei mai buni premergători ai cartofului sunt cerealele, păstăioasele. Pentru o creștere și dezvoltare normală, cartoful are nevoie de o cantitate mai mare de substanțe nutritive decât alte culturi de câmp. El necesită multe îngrășăminte cu azot și potasiu, băligar.

Planta cartofului

 În funcție de tipul de sol și condițiile climatice tuberculii se sădesc în rânduri pe un teren neted sau în brazde. Înainte de sădire solul se afânează și se îngrașă. Adâncimea de plantare variază între 6 și 12 cm, în dependență de fertilitatea solului. Distanța dintre tuberculi este de 30-40 cm, iar spațiul dintre rânduri - de 60-70 cm. În dependență de calitatea materialului săditor, particularitățile de soi, condițiile pedoclimatice, nivelul agrotehnicii și numărul de tufe la 1 ha variază de la 40 până la 55 mii.

Floarea plantei de cartof

 Odată cu tuberculii în sol se introduc îngrășăminte minerale granulate. Lucrările de întreținere a semănăturilor sunt boronirea, afânarea solului dintre rânduri, mușuroitul, îngrășarea suplimentară, combaterea bolilor și dăunătorilor.

 În perioada de vegetație solul dintre rânduri se lucrează de 2-3 ori; se fac 2-3 mușuroiri, introducându-se de fiecare dată îngrășăminte minerale. Pentru ca tuberculii să se păstreze mai bine, ei trebuie recoltați în termene strict determinate pentru zona dată și soiul respectiv.

 Gospodăriile fruntașe obțin în medie câte 200-350 c/ha.

 Soiuri raionate și de perspectivă mai răspândite:

 timpurii

• Gloria 'N' D Sc 1988
• Ostara X 1981

semi-timpurii

• Semenic R 17 O 1976
• Sucevița R 12 O 1982
• Adretta D A 1978
• Koretta D A 1989
• Anosta 'N' NL Sc 1989
• Concorde 'N' NL Sc 1989
• Timate 'N' NL Sc 1991

semi-târzii

• Cașin R 17 O 1991
• Mureșan R 17 O 1984
• Super R 17 O 1979
• Nicola 'N' D A 1985
• Roxy 'N' D Sc 1988
• Sante 'N' NL Sc 1989
• Desiree X 1965

 târzii

• Manuela D A 1976
• Eba NL Sc 1973
• Procura 'N' NL Sc 1976

 Carpologia (de la grec.- „karpos” - fruct și „logos” - știință) este o ramură a morfologiei plantelor, care se ocupă cu studiul fructelor și al semințelor.

Fructe

 În cadrul cercetării fructelor și a semințelor se ține cont atât de indicii morfologici (originea fructelor, structura tegumentului seminței și pericarpului), cât și de factorii ecologici, deoarece expresia biologică a indicilor morfologici denotă ecologia lor.

 Unul dintre factorii principali ai morfogenezei fructelor este modul de răspândire, de aceea odată cu descrierea morfologică se va elucida și importanța biologică a diversității fructelor.

Semințele diferitelor fructe

 Carpologia studiază și clasificarea fructelor. Există diverse clasificări. La clasificarea morfologică se ține cont de consistența pericarpului (fructe suculente sau uscate) și de numărul de semințe (fructe cu una sau cu mai multe semințe).

 Fructele și semințele se studiază și cu scopul de a pune în evidență direcția lor de dezvoltare în procesul de evoluție.

 În Moldova au căpătat dezvoltare cercetările anatomice și electronomicroscopie ale fructelor suculente și argumentarea gigantismului fructelor. Din 1952 aceste cercetări au fost conduse de profesorul B. Matienco, membru-corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.

Argali - berbeci alpini

 Caprine este denumirea științifică a unei subfamilii de animale rumegătoare paricopitate din familia cavicorne. Prezintă interes berbecul alpin, muflonul, arharul, capra-bezoar, capra falconieră, capra siberiană ș.a. De la unele caprine sălbatice au provenit oile domestice.

Caprinele domesticite

Muflon

 În fosta URSS au fost răspândite vreo 10 subspecii de berbec alpin propriu-zis, care se deosebesc între ele după structura coarnelor și aspect. Trăiesc în Crimeea, Caucaz, în munții din Asia Mijlocie și în Tuva. Cel mai mare dintre berbeci alpini și cu cele mai frumoase coarne este berbecul argali (argalul). El cântărește până la 200 kg, are coarnele pînă la 125 cm lungime, distanța dintre ele la bază - de circa 50 cm. Berbecii alpini preferă pantele puțin înclinate, numai berbecul zăpezilor (se întâlnește în munții din nordul Siberiei, Extremul Orient și în Cordelierii Americii de Nord) trăiește pe stâncile greu accesibile.

 Un animal interesant dintr-un gen aparte, însă mult înrudit cu berbecii și nu cu bourii, cum se considera într-un timp, este oviboul sau boul moscat. El cântărește circa 200-300 kg, are un păr lung și des (constitui din 60-80% de puf). Pe timpuri (în pleistocen), oviboul era răspândit pe tot întinsul Arcticii. În Eurasia a dispărut demult și nu se știe din ce cauză. Din Alaska a dispărut acum 150 ani, păstrându-se doar în Groenlanda și în sectorul canadian al Arcticii. În prezent oviboul a fost reaclimatizat în Alaska și Șpițberghen. 50 de ani în urmă au fost aduși în Rusia. Li s-a dat drumul pe insula Vranghel și pe peninsula Taimâr. În prezent, în Federația Rusă există circa 50 indivizi de ovibou. E cal mai nordic copitat, rezistă la geruri. Se hrănește cu rogoz, licheni și arbuști polari. Oviboii trăiesc în turme. Iarna se adună pe platourile muntoase deschise, de pe care vântul suflă zăpada. Nu au frică de lupi. Când îi vede, turma rămâne pe loc, ocupă poziția de apărare circulară, adăpostind în centru vițeii. Pe lupi oviboii îi resping cu coarnele și îi strivesc cu copitele.

Ovibou (Bou Moscat)

 Omul, însă, înarmat cu o armă de foc, putea să împuște ușor toată turma care rămânea nemișcată până ce nu pierea ultimul animal. În prezent oviboul este ocrotit în întreaga lume. Întrucât toate speciile de berbeci sunt rare, vânatul lor este interzis sau limitat.

Capra de zăpadă

 Aproape toți reprezentanții caprelor sălbatice trăiesc în munții Asiei. Capra neagră și capra bezoar sunt răspândite și în Europa, capra alpină și capra de Pirinei - numai în Europa, iar Capra de munte nubiană - în Arabia și Africa de Nord-Est. În Munții Stâncoși din America de Nord trăiește capra de zăpadă.

 Pe teritoriul fostei URSS se întâlnesc 7 specii de capre de munte: capra siberiană, capra neagră, turul de Cuban și turul de Daghestan, precum și goralul siberian, capra falconieră (specii foarte rare, incluse în Cartea Roșie) care se întâlnesc în sudul Asiei Mijlocii și bezoarul sau capra cu barbă, răspândită în Munții Caucaz și în munții Turkmeniei.

Capra bezoar

 Capra bezoar este unul dintre strămoșii caprelor domestice. Era vânată special pentru bezoar - depuneri minerale aflate uneori în stomacul sau în intestinul ei. În trecut bezoarul era considerat leac cu efecte miraculoase, mai ales, în caz de intoxicație. Recordul numeric printre capre îl deține capra siberiană sau tecul (circa 500 mii). Caprele de munte trăiesc pe masivele stâncoase de mare altitudine fiind foarte bine adaptate la viața pe stânci.  

 Caprele siberiene, turii, caprele negre au o excelentă capacitate de a sări. Bunăoară, turii, aproape fără a-și lua avânt, pot să sară până la 3-3,5 m și merg de asupra prăpastiei pe cornișe de o palmă lățime. Este foarte greu să te apropii de o turmă de turi, deoarece ei simt mirosul de om de la câteva sute de metri, cât privește văzul - e și mai bun. Toamna, când masculii de tur luptă între ei, sunetele produse de loviturile de coarne se aud la peste un kilometru distanță. În prezent în Caucaz trăiesc 2 specii de tur cu un efectiv de peste 40 mii capete.

Capra siberiană

 Întrucât din cele mai vechi timpuri caprele de munte au servit ca obiect de vânătoare, în prezent numărul lor s-a redus considerabil.

 „Canide” este denumirea științifică a unei familii de mamifere din ordinul carnivorelor. Acestea sunt niște animale de dimensiuni medii, cu botul și urechile ascuțite, cu picioarele lungi înzestrate cu ghiare puternice, cu coada acoperită cu un păr des. Se cunosc 35 specii, care sunt răspândite pe tot globul pământesc (în afară de Antarctica). Majoritatea lor se hrănesc cu carne, unele și cu hoituri, cu vegetale ș.a. Pe teritoriul fostei Uniuni RSS se întâlnesc 8 specii: lupul, lupul-alpin, vulpea-comună, câinele-enot, șacalul, vulpea-afgană, vulpea-corsar, vulpea polară. Pe teritoriul Moldovei - 3 specii: vulpea-comună, lupul și câinele-enot (aclimatizat).

Lupi de Carpați

 Cel mai cunoscut reprezentant al canidelor este lupul. El e un animal puternic, inteligent și neobosit. Are corpul de 1-1,6 m lungime, masa de 30-50 (uneori și de 80) kg. Lupul este capabil să parcurgă într-o noapte o distanță de 60-80 km, dezvoltând în caz de nevoie o viteză de 55-60 km/o. Lupii pot sta flămânzi câte 2-3 săptămâni. Când îi răzbește foamea ei pot să înfulece la o mâncare până la 10 kg de carne, norma zilnică fiind pentru ei de 2 kg. Se hrănesc cu animale mari, precum și cu rozătoare, păsări, insecte; vânatul lor principal în constituie, însă, copitatele atât cele sălbatice, cât și cele domestice.

Pereche de lupi

 Lupii trăiesc în pereche. Haitele lor sunt puțin numeroase, fiind compuse, de obicei, din părinți și pui în vârstă de până la un an. Pentru a nu-și pune puii în pericol, lupi nu vânează niciodată în apropierea vizuinei, ci la o distanță de 10-15 km. Lupul e un animal cu o comportare foarte complicată. De exemplu, dacă la vânătoare participă doi lupi, unul din ei e gonaci, iar celălalt atacă prada prin surprindere.

 Rude apropiate ale lupului sunt șacalul și coiotul, care trăiesc în America de Nord.

Dingo - câine australian

 Până în prezent nu se cunoaște bine proveniența câinelui australian dingo. Se consideră că acesta e o specie de câine adusă în Australia de vânători încă în epoca de piatră și care ulterior s-a sălbăticit. El este singurul reprezentant al ordinului carnivore în fauna Australiei și nu a avut concurenți. Spre deosebire de lupi și șacali, care uneori pot fi îmblânziți, câinele-dingo, deși se încrucișează ușor cu câinii de casă, aproape că nu poate fi dresat sau domesticit.

 Câinele domestic face parte din genul lupilor. El e primul animal pe care omul l-a îmblânzit încă în epoca de piatră (cu 9-15 mii ani în urmă).

Câini domestici

 La început omul folosea câinele ca paznic, ajutor la vânătoare, apoi la păscutul vitelor, iar la nord - și ca animal de tracțiune.

 Din cele mai îndepărtate timpuri câinele a fost folosit și la război pentru paza cetăților sau a stăpânului în luptă. Câinii atacau inamicul și calul acestuia. În Asiria există o rasă de câini de luptă care semăna cu digii actuali. Romanii foloseau și ei câini în bătălii și chiar îi îmbrăcau în armuri speciale. Ulterior câinii serveau drept agenți de legătură. De exemplu, câinele lui Petru I, care și-a însoțit stăpânul în toate campaniile lui de luptă, îi ducea ordinele la comandanți și se întorcea cu rapoartele lor. În secolul nostru câinii au fost folosiți în calitate de sanitari, de mineri pentru explodarea tancurilor inamicului ș.a.

 Câinele-lup pe nume Jack a transportat în cursul Celui de-al doilea Război Mondial 2932 rapoarte de luptă. El a trecut de mai multe ori râuri mari (de exemplu, Niprul), a fost rănit de trei ori. Un alt câine - Dick - a găsit 1728 mine. Mulți copii au auzit despre renumiții câini de frontieră, unul dintre care a fost - Ingus - câinele grănicerului N.Carațiupa.

 Dar cât de mult le datorează câinilor știința. Să ne amintim de câinii Laika, Belka și Strelka care au zburat în cosmos. Renumitul fiziolog sovietic I.Pavlov a studiat activitatea nervoasă superioară având drept obiect de cercetare câini. La Sankt-Petersburg, în grădina Institutului de medicină experimentală se află un monument consacrat câinelui. Câinele e un prieten credincios al omului. În prezent se cunosc 400 rase de câini: de serviciu, de vânătoare și decorativi. Printre amatorii ce cresc, educă și dresează câini sunt și mii de copii.

Vulpea roșcată

 Vulpea comună sau vulpea roșcată e unul dintre animalele sălbatice întâlnite și prin părțile noastre. Despre șiretenia și dibăcia ei au fost compuse multe povești. Și, într-adevăr, vulpea e extrem de precaută, scapă cu mare iscusință de urmăritori, iar în timpul vânătorii recurge la cele mai variate și mai interesante vicleșuguri. Vulpea populează cea mai mare parte din teritoriul țării noastre. Ea evită pădurile dese și întinse, preferând păduricile, ce alternează cu câmpii deschise, iar în stepă - râpe acoperite cu tufișuri. De câte o raită și prin așezările omenești dens populate. Vulpea un animal folositor. Ea e una din principalele specii de animale de blană din țara noastră. În afară de aceasta, vulpea se hrănește cu șoareci de câmp, care aduc daune agriculturii. Cât privește păsările de casă, vulpea le atacă cu mult mai rar decât se crede.

Enotul

 În pădurile din sudul Extremului Orient trăiește câinele enot - singurul reprezentant al canidelor care hibernează. Câinele enot a fost aclimatizat cu succes în partea europeană a fostei URSS. Blana lui lungă și deasă e una dintre cele mai călduroase. Se hrănește enotul cu diferite animale mici, mai ales, cu șoarec de câmp. Mănâncă, de asemenea, fructe, pomușoare, cereale.În America de Sud trăiesc circa 10 specii de vulpi sud-americane de mărimea șacalului, cu picioarele lungi și puternice.

 E destul de original și un alt animal sud-american - lupul cu coamă. În America de Sud și în America Centrală trăiește câinele de pădure, cu corpul îndesat, picioarele relativ scurte și care se aseamănă cu câinii noștri de curte. El populează desișurile din apropierea apelor, este un înotător admirabil și tot în apă poate să vâneze porci de apă (mai numiți capibara), asemănătoare cu cobaii.

Lupul cu coamă

 În Asia de Sud și de Sud-Est este răspândit lupul cenușiu. În țara noastră acest animal se întâlnește foarte rar.

Hiena

 Câinele hienă, deși seamănă foarte puțin cu lupul cenușiu, e o rudă de-a lui. El e un animal zvelt, de mărimea unui lup, de colorație neobișnuită, vie, din pete albe-galbene; populează savanele africane. Adunându-se în haite de 40-60 indivizi, vânează antilope. În lipsa copitatelor se hrănește, de asemenea, cu rozătoare și păsări.