Oamenii se interesau de lumea vegetală încă din antichitate. Mai întîi ei foloseau plantele ca sursa alimentară, iar mai apoi pentru tratarea diferitor boli, precum și în scopuri decorative.
Arta creării spațiilor verzi a apărut în China, India, Asiria și Mesopotamia. Apoi se dezvoltă în Egipt și cu mult mai tîrziu în Imperiul Roman, Grecia Antică, precum și în Europa. Primele grădini antice aveau o destinație pur practică, în ele se cultivau plante folosite în alimentație. Apoi grădinile devin locuri speciale, unde sînt organizate diferite festivități. Atunci, cînd grădinile s-au transformat în locuri pentru odihnă, în ele au început să apară, ca elemente obligatorii, diferite monumente. Pe teritoriul grădinilor se construiesc teatre, terenuri sportive. Grădinile persane, de exemplu, numite „paradisuri” aveau o configurație geometrică, fiind prevăzute cu canale de apă. În Mesopotamia grădinile se construiau în mai multe etaje și se numeau „zicurat”. Aveau forme geometrice și grădinile egiptene, construite la început în scop economic și transformate apoi în locuri de odihnă. În construcția grădinilor chinezești un rol deosebit îl jucau plantele-simboluri. De exemplu, pinul simboliza fermitatea, iar bambusul - prietenia.
 |
| Rozariu |
La crearea spațiilor verzi plantele nu sînt repartizate la întîmplare. De obicei, se aplică 3 stiluri compoziționale. Stilul clasic, numit ulterior și stil francez, își ia începutul de la grădinile persane. Toate elementele, inclusiv drumurile și cărările, edificiile, arborii, arbuștii și ierburile decorative sînt amplasate în mod geometric. Prin sec. 10 în Anglia apare numit și stil peisajer. În acest caz spațiilor verzi li se dă un aspect cît mai asemănător cu natura înconjurătoare. Îmbinarea elementelor acestor două stiluri a dus la nașterea unui stil nou, așa-numitului stil mixt.
Un moment important în crearea spațiilor verzi îl constituie elementele compoziționale (cultivarea în masiv, grup, alei, sau în mod solitar). În grădinile publice sau în zonele mari de odihnă plantele lemnoase sînt amplasate, de regulă, în masiv. Pe terenurile de lîngă școli se recomandă crearea unor grupe nu prea mari, formate din 4-5 plante de una și aceeaș specie. Arborii mai înalți, cu o coroană masivă se folosesc la crearea aleilor largi, spațioase, iar arborii mai mici sau arbuștii - la crearea aleilor mici, scurte.
 |
| Gard viu de Liliac |
Spațiile verzi includ și compoziții speciale, formate atît din plante lemnoase, cît și din erbacee. Acestea-s rozariul - grădina de trandafiri, siringariul - grădina de liliac, lianariul - grădina de liane lemnoase și erbacee, alpinariul- grădina de pietre, printre care sînt amplasate într-un anumit mod diferite specii decorative de arbuști pitici, de conifere ori de foioase, plante erbacee multianuale cu flori, mușchi, licheni, mici havuzuri sau bazine acvatice.
Un element important al spațiilor verzi îl constituie gardul viu. El se sădește de-a lungul șoselelor și căilor ferate, în grădinile publice și cele particulare, în cimitire.
 |
| Gard viu de Chiparos |
Reușita artei de a crea spațiile verzi mai depinde de condițiile mediului (sol, climă), de rezistența speciilor de plante la ger și secetă, de particularitățile decorative și ornamentale, dimensiunile arborilor și arbuștilor ș.a. În Moldova, de exemplu, sortimentul de plante pentru crearea spațiilor verzi include atît specii aborigene, cît și specii aclimatizate din alte regiuni ale lumii. Ultimile necesită o îngrijire specială. Dintre speciile aborigene de arbori și arbuști folosite la crearea spațiilor verzi în orașele și satele noastre fac parte stejarul, carpenul, fagul, diferiți arțari, lemnul cîinesc, scumpia ș.a. Dintre cele aclimatizate - salcîmul alb și salcîmul boieresc, nucul comun și nucul negru, arțarul argintiu și sofora japoneză, diferiți plopi și sălcii, trandafiri, liliac, pinul negru și pinul comun, molidul, zada, duglasia, ienupărul, tisa.
Există și spații verzi cu destinație specială, bunăoară grădinile și parcurile sanatoriale. Aici sortimentul de plante se alege conform efectului curativ pe care îl exercită ele asupra organismului uman.
